ore, înaintăm disperaţi prin nămeţi, asudând şi croindu-ne drum prin păduricea uscată. Simt o patrulă rusească şi trag din cădere. Rafala nimereşte un ofiţer rus drept în gură. Se prăbuşeşte cu faţa sfărâmată.

Porta trimite o ploaie de gloanţe care-i saltă pe ruşi în aer şi apoi îi trânteşte ca pe nişte popice.

– La dracu', urlă Albert, prăvălindu-se brusc într-un morman de zăpadă. (În timpul căderii, aruncă două grenade de mână care sfârtecă trei ruşi. Îşi ţine respiraţia şi se spală pe faţă cu un pumn de zăpadă.) Eşti nebun, omule? se bâlbâie el, cuprins de teamă.

– Păzea, tancuri! ţipă Heide isteric, aruncându-se cu capul înainte într-o tranşee surpată.

– Idiot! mârâie Porta şi leagă nişte grenade de un rezervor de benzină.

– Dă-mi-le mie, şuieră Micuţul, dornic de masacru. Smulge legătura din mâinile lui Porta înainte ca acesta să mai poată protesta.

Micuţul se îndreaptă spre T-34 cu viteza şi agilitatea unei pisici. Se caţără incredibil de uşor pe tancul ale cărui trape au fost lăsate deschise din neatenţie. Mitraliera din frunte scuipă mici flăcări pe gura ţevii. Cu un gest reflex, strecoară mănunchiul de grenade printr-una din trape, apoi coboară hohotind nebuneşte şi se adăposteşte în spatele unei stânci.

T-34 sare în aer cu un zgomot infernal. Forţa exploziei a fost sporită şi de muniţia dinăuntru. Simţim cu toţii presiunea suflului.

O mitralieră Maxim latră furioasă în pădure.

Leutnant Müller din plutonul 1 ţipă sfâşietor. Prima salvă de puşcă-mitralieră i-a frânt spinarea. Măruntaiele i se preling în zăpadă şi se prăvăleşte inert ca o cârpă.

Tragem cu aruncătorul de flăcări în pădure, şi astfel vacarmul ia sfârşit. Înaintăm iarăşi prin stepa biciuită de vânt. Frânţi de oboseală, ne săpăm gropi individuale, aşteptând barajul de artilerie care trebuie să ne asigure trecerea pe malul celălalt al râului. Regimentul de motociclişti a fost făcut ţăndări pe când încerca să treacă râul. Mulţi dintre soldaţi s-au înecat din cauza focului susţinut al mortierelor care le-a spart gheaţa de sub picioare. Cei ce n-au murit înecaţi au fost zdrobiţi de sloiurile de gheaţă care se ciocneau unele de altele cu sălbăticie. Zgomotele izbiturilor se aud ca nişte tunete.

Porta îşi întinde mantaua verde pe zăpadă şi aruncă de câteva ori cu zarul ca să se încălzească.

– Haideţi, momâi degerate, îi provoacă el. Hai să dăm în căiuţi. Voi rămâneţi cu norocul, eu cu banii.

Tremurând, ne vârâm cu toţii în groapa din zăpadă şi în curând uităm de frig. Azvârlim febril zarurile şi ajungem să ne pierdem şi cămăşile.

Primul e decavat Gregor Martin, dar nu abandonează şi împrumută de la Porta o sumă mare de bani, cu o dobândă de optzeci la sută. Heide pierde tot. În curând e lefter şi Barcelona.

Albert refuză să creadă că e falit. Are impresia că nu poate avea ghinion, din moment ce e singurul negru printre atâţia albi. Ne explică, a nu ştiu câta oară, că tatăl lui era toboşar la Husari.

– Dacă v-a mai rămas ceva mărunţiş pe fundul portofelelor, eu mizez dublu, ne promite Porta pe un ton prietenos.

– Dacă nu, vă împrumutăm noi, se oferă Micuţul, care e casierul lui Porta.

Albert încuviinţează cu o expresie pierdută.

– Dar să nu uiţi ce le fac albii celor care nu-şi plătesc datoriile de onoare, îl ameninţă Micuţul în clipa în care îi înmânează un teanc de bancnote.

– Fir-ar să fie, ce frig e! geme Gregor, încercând să-şi încălzească faţa cu propria-i răsuflare, în timp ce Micuţului îi atârnă ţurţuri din sprâncene.

În depărtare, urletele lupilor se contopesc cu rafalele vântului care suflă tăios pe întinderea stepei.

– Chiar că-i frig, încuviinţează Bătrânul. Dar cum ai vrea să fie nopţile de iarnă în Rusia?

– Merde aux yeux, murmură Legionarul, frecându-şi mâinile.

– Şefii de plutoane la comandant!

Ordinul e transmis dintr-un adăpost într-altul.

– Arză-i-ar flăcările iadului, blestemă Bătrânul nervos. În sfârşit o lovitură reuşită, şi Armata dă totul peste cap din cauza unui prăpădit de comandant de pluton!

– C'est la guerre, mon ami! îl consolează Legionarul, trăgând încă un fum din ţigară.

Rafalele spasmodice de vânt se transformă într-una din temutele furtuni de zăpadă din Rusia. Până şi lupii se ascund. Atacul continuă însă şi pe furtună. Vântul are atâta forţă încât ar putea lua pe sus şi-un bivol.

Bătrânul se întoarce pe partea protejată a nămeţilor, luptându-se cu vijelia.

– În picioare, puturoşilor! Sus! zbiară el de la distanţă. Ne ridicăm echipamentul, bombănind.

– Cine e în frunte? întreabă Barcelona, luând o duşcă de vodcă.

– 114, răspunde Bătrânul, aprinzându-şi pipa cu mişcări lente.

– În cazul ăsta, nu trebuie să ne omorâm prea tare, propune Porta. Să-i lăsăm pe infanterişti să ne croiască drum. Noi călcăm pe urmele lor şi pericolul se reduce la jumătate!

Micuţul deschide puşca cu trei ţevi, o încarcă cu gloanţe dum-dum şi o închide la loc.

– Haideţi să-i tăbăcim bine fundul lui Ivan ca s-avem niţică linişte pe-aici! mârâie el cu răutate. Porneşte după Bătrânul, care îşi ţine arma sub braţ de parcă ar fi plecat la vânătoare.

Compania a fost dotată cu nişte tunuri ciudate cu harpon, care aruncă funii pe coastele povârnişurilor.

– Parc-am fi maimuţe pe sârmă, pufneşte Porta, căţărându-se pe o frânghie îngheţată.

Unuia din recruţi îi alunecă mâinile pe sfoară şi cade de-a berbeleacul. E pe cale să mă tragă după el. Cuprins de panică, nu mai încearcă să apuce frânghia şi se agaţă de gâtul meu.

– Dă-mi drumul, cretinule! ţip eu terorizat, simţind cum încep să-mi alunece mâinile.

– Muşcă-l de mâini! strigă Porta, care atârnă pe o coardă în dreptul meu.

Disperat îi urmez sfatul şi-mi înfig dinţii în mâinile omului până la os. Îmi dă drumul răcnind scurt şi se prăbuşeşte într-un nor de zăpadă. Se agaţă de-o margine de gheaţă, dar apoi cade în adâncuri. Ajungem în cele din urmă pe culme şi, de frică să nu alunecăm, ne încleştăm mâinile în stâncă. O limbă de flăcări despică bezna nopţii. Întrezărim un sat, apărut parcă brusc din nămeţi.

Ne croim drum treptat către el. Izbesc de perete o uşă, cu puşca de asalt pregătită. Un ofiţer rus se ridică cu o expresie de uluire totală.

– Ghermanski! pare că vrea să strige. Dar nu apucă să rostească decât "Gher…", căci glonţul meu exploziv îl nimereşte drept în gură şi nu mai poate articula nimic. Capul şi gâtul îi sunt sfârtecate, iar conţinutul