lor împroaşcă pe perete un afiş colorat înfăţişând turişti fericiţi pe plajele din Crimeea. În tot acest iad, priveliştea e caraghioasă. Trupul îi tremură şi face doi paşi spre mine. Trag din nou. Ceea ce a mai rămas în încărcător îl loveşte la mijloc şi-l proiectează în aer, unde pare să rămână suspendat câteva clipe, ca şi cum ar vrea să facă o tumbă. Are braţele întinse în lături şi într-o mână ţine cascheta cu secera şi ciocanul imprimate cu auriu. Spinarea i se arcuieşte violent, îi ţâşneşte sângele şi cade pe podea duduind. Un dulap se prăbuşeşte, împrăştiind peste trupul inert o mulţime de fleacuri.

Dintr-o cameră alăturată dau buzna doi subofiţeri şi un locotenent. Pe măsură ce se apropie, aud răpăitul unui automat: o rafală prelungă şi furioasă.

Cei trei ruşi sunt proiectaţi în uşă şi cad ca nişte baloane sparte.

– Hei! strigă Albert, mângâindu-şi automatul. Jucăria asta te face să te simţi mai puternic!

– La ce naiba visaţi acolo? zbiară Bătrânul, vârându-şi capul pe uşă. Haideţi! Grăbiţi-vă! O s-aveţi destul timp să contemplaţi cadavre când o să zăceţi într-o groapă comună!

E ca şi cum ar fi aţintite asupra noastră mii de mitraliere. Un covor de trasoare mătură străzile înguste ale. satului. La fiecare geam apar flăcări de la gura. ţevii. Grenade de mână sfârtecă aerul şi explodează cu trosnete ascuţite. Orice adăpost, oricât de mic, ascunde un soldat al Armatei Roşii, gata să lupte cu un dispreţ fanatic faţă de moarte.

Micuţul geme înfundat, se împleticeşte şi se reazemă de perete, plin de sânge.

– Micuţule! strig eu cuprins de panică, şi mă arunc lângă el.

Deschide ochii şi mă priveşte tulbure. Din partea opusă, apare în fugă Porta, urmat îndeaproape de Gregor, care aduce o trusă medicală.

– Ai murit? întreabă Porta, aplecându-se peste Micuţul.

– Nu! răspunde acesta. Spurcaţii ăia m-au împuşcat în gât.

– Fir-aş al naibii! exclamă Porta uimit, după ce i-a desfăcut Micuţului gulerul de la uniformă.

– Văd prin tine! N-am mai pomenit aşa ceva! Ia uitaţi-vă! arată el spre orificiul de intrare al glonţului. Afurisitul a trecut prin el ca prin brânză. Ar fi putut să-i zboare scăfârlia.

– Era s-o sfecleşti rău de tot, îi spune Gregor, apăsând un bandaj pe orificiul de ieşire al glonţului. Sfinte Sisoe, eşti cu adevărat norocos! Dacă ţinteau puţin mai sus, ateii ăştia îţi crăpau ţeasta.

– Eşti în stare să bei ceva? îl întreabă Porta îngrijorat, întinzându-i sticla de cinci litri, plină cu vodcă.

– Nu pune întrebări idioate, răspunde Micuţul vlăguit. Înşfacă sticla şi o goleşte pe jumătate, exact în douăzeci şi una de secunde.

– Cred că iese prin găuri şi i se scurge pe haine, spune Porta uluit. Nici un om normal nu poate bea atât de repede o asemenea cantitate de vodcă.

– Şi mi-a picat foarte bine, susţine Micuţul. După înghiţitura asta mă simt ca un nou-născut! Mai dă-mi sticla o dată! Pruncul vrea să bea din licoarea eroilor!

– Doamne, vouă vă vine să credeţi? strigă Porta, clătinând sticla goală.

Un trosnet sfâşie tăcerea şi o ploaie de obuze se prăvăleşte, zguduind satul. Izbucneşte focul. Toate casele cu acoperişuri din paie sunt cuprinse de flăcări.

– Haideţi s-o ştergem de-aici până să ne zboare Ivan creierii, spune Gregor.

– Aveţi răbdare, rânjeşte Micuţul şi înşfacă puşca cu trei ţevi retezate. Vreau să văd din ce direcţie se trage. Poate că dau de nenorocitul care m-a găurit!

Toată noaptea, chiar şi a doua zi, trebuie să facem faţă tuturor ororilor posibile: În trei zile, înaintăm doar câteva sute de metri. Când încercăm să ne tragem puţin sufletul în adăposturi, ruşii contraatacă, mai încrâncenaţi ca niciodată, şi suntem nevoiţi să ne retragem. În următoarele zile, trecem prin iadul unei lupte corp-la-corp. Ne oprim puţin să ne odihnim şi constatăm că Albert e singurul dintre noi care n-a fost rănit.

– Cum ai reuşit? îl întreabă Porta mirat, bandajându-şi strâmb rana de la cap.

– Pe mine nu mă dibuie gloanţele pentru că sunt negru. (Albert îşi arată dinţii într-un zâmbet larg şi priveşte în jurul său.) Pur şi simplu mă ocolesc şi se înfig întotdeauna în funduri albe! Crede-mă, e un mare avantaj să fii negru în războiul albilor!

 

"Faptul că Führerul a scăpat cu viaţă în urma acestui atentat josnic este un semn trimis de Dumnezeu, care demonstrează că Adolf Hitler e călăuza noastră, ales să înfăptuiască măreţele noastre planuri, şi nici o putere din lume nu-i va putea zădărnici marşul pe calea predestinată care duce spre Victoria Finală a Germaniei."

 

"Völkischer Beobachter"{23},

21 iulie 1944

 

– Nu avem echipament de iarnă, spune intendentul de campanie Bauer. Führerul i-a asigurat pe conducătorii Armatei că nu vor mai fi campanii de iarnă, şi deci nu mai e nevoie de echipament adecvat.

– Îţi baţi joc de mine, sau ce? rage Oberst Hinka. Suntem la începutul lui noiembrie. Primele zăpezi au căzut acum paisprezece zile. Dacă o mai ţine aşa, într-o săptămână vom fi îngropaţi în zăpadă până-n gât!

– Führerul aşa a ordonat. Nu vor mai.fi campanii de iarnă. Intendentul zâmbeşte resemnat.

– Ai înnebunit! tună Hinka. Mulţi dintre oamenii mei nu au mantale, dotarea cu muniţie e la pământ, ne trebuie ulei de iarnă pentru vehicule şi pentru arme, şi multe alte lucruri!

– Regret, Herr Oberst, răspunde intendentul de campanie ridicând din umeri. Nu am primit echipament de iarnă pentru Corpul de armată. La ultimul transport, mi-au adus doar prelate, ochelari de protecţie pentru motociclişti şi anticoncepţionale.

– Eşti nebun! zbiară Hinka. Prelate şi anticoncepţionale! La ce dracu' ne folosesc chestiile astea?

– Veniţi să vedeţi, Oberst Hinka. Transportul se află încă în depozitul gării. Am semnat de primire, bineînţeles! Dar ce să fac eu cu munţii ăia de prelate şi de balonaşe franţuzeşti? Habar n-am! Eu comandasem numai ceea ce ne trebuia: ulei de iarnă, blănuri! Dumneata ce-ai comandat? Eu unul n-am primit nimic din ce-am cerut. Astea sunt ordinele Führerului, Oberst Hinka!

– Ce să facem cu prezervativele? Să le punem în capul ruşilor şi să-i sufocăm cu ele? rage Hinka, gata să se năpustească asupra intendentului de campanie.

În acea noapte, soldaţii din Armata a 4-a Panzer încep să despoaie cadavrele ruşilor de echipamentul de iarnă.

 

COORDONATOR DE TIR

 

Generalleutnant von der Hecht, comandantul de divizie, îşi potriveşte monoclul şi se apleacă peste