Unei preaciudate, tulburi, minunate seminţii.

  Languedoc tăia cu junghiul un harbuz felii-felii, Şi muşca dân mezul roşu, siropat, precând Ercul

  Momâţica molfăieşte între fălci un tubercul.

  Zoe şi cu Zenaida-n fund dă coş făcea pasenţe.

  Ce fusese rochi învoalte le atârnă-acuma zdrenţe, Precum zdrenţe ne rămâne trupul la sfârşitul vieţii.

  Leonidas, a cui barbă depăşeşte parapeţn

  Şi ca o velinţă-atârnă pă deasupra de nacel, Cu o cheie franţozească răsucea un şurubel

  Dă la o maşinărie dă dân care ese arce, Bolţuri, cremaliere unse, chei cu care se întoarce, Cum şi-un ochiu dă lentilă lucurind a curcubău.

  Zepelinu-ncet să lasă preste târg, vâslind pân hău.

  Uite, e deasupra pieţei dinainte de agie.

  Muşteriii, negustorii, în caşmir sau în dimie

  Perd liulelele dân gure; o borţoasă în dureri

  Scapă plodul chiar acolo (asta-i după „Fraţii Jderi”).

  Iute furii lui Iaurta zid făcu dân pepturi late

  Care împregiur dă ţâţe cu sirene-s tatuate

  Şi în rotocolul unde nici ţipenie nu fuse

  Ancoră aeriana luntre.

  — Ampotrofagul puse

  Mehanismul ce în braţe îl ţinuse ca p-o gâscă

  Pă un trepied. Dodată dân lenţii o rază vâscă

  Decupa dân epopee bucăţica cu balonul

  Ca p-o poză-n patru colţuri. Preţ de-o clipă, în cotlonul

  Deschis astfel în „Levantul” apărui chiar eu, bătând

  La maşină cântul nouă, chip prelung, obraz plăpând, Ochi ce obsedaţi de sine doar spre sine se întort.

  Dară Leonidas coase gaura c-un fir de tort, Iară hoţii, palicarii şi ţiganii-n opintire

  Poza cu balonul duce pre o pajişte subţire

  În afara urbei Giurgiu. In ăst feliu târgoveţii

  Li se pare că visară, că fu izvodire-a cetii

  Dirijabilul, şi merge fiecare după trebi.

  A rămas ceva dân astă nălucire, mă întrebi?

  Da, fiindcă tâmplarea face ca meser Tripanosoma, Un poetic ce lui vodă pre la nări trecea aroma

  Dă-nfocate osanale, dă-ndoite plecăciuni, Că-l numea mereu doar „Fala ăstei nobili năciuni”, Să să afle-atuncea-n Giurgiu, la pohtirea unei bresle

  Ca să le cetească stihuri dăspre naşterea în iesle

  (Starostele la cultură un punct astfel mai bifa)

  Zilierilor dân docuri, calfelor dân cherhana.

  Când zări beşica-n ceriu se mişcând încet-încet, Condeierul moaie peana şi croieşte un sonet:

  LA ARĂTAREA DE MIRARE, BEŞICA CE S-A IVIT DASUPRA RAIALEI GIURGIULUI LA ANUL 18.

  Pă timpul râmlenilor, pre când Pompilie Numa Rigă solomonar, cu virtute Rătăcisă pe drumuri necunoscute Mielului Hristos, care-şi slăveşte muma, S-ar fi ivit pă cer de lumină roate Dupe cum zice Plinie vechiul, Ce ştia şi giuvaerele şi curechiul

  Şi în „Povestea firei” au scris dă toate.

  O, vremi, o, năravuri, iacă ş-acuma Noroadele semn află dân ceri, D-unde Providenţa răotăţi numa

  Zăreşte. Ci voi, evgheniţi boieri, N-aveţi a vă teme: voi sunteţi spuma Ce Domnul nu o strică nicăieri.

  Cetitor, cu fantasia-ţi tu vezi scene ce vitralii-s Tot cetind la epopee. Cum Manoli şi Zotalis Regăsiţi să-mbrăţişară eu nu poci a-nfăţişa: Peana-i cârpă, simţimântul e mai aprig decât ea. Priimit cu bucurie fu-n zaveră Nastratin, Deşi turc, dară e contra la tiran şi la hain Iar pân cuget el e numai cetăţean dân univers. Să pun toţi în jur dă focuri, privind joc, ascultând ghiers Rupând halce dân berbece pă cârlige fript ca hoţii. Somn la umbră dă beşică au gustat apoi cu toţii. Manoile, cuget nobil, doară tu şezi la o parte, Numai tu dân toţi deştept eşti, efigia fără moarte Libertăţei, Poesiei, care una sunt în veac. Ţi-este a spinării şiră ax al lumii, prepeleac. Jertfă eşti de-a pururi, iară după jertfă acei care Te-au batjocorit mai bine, îţi vor înălţa altare Carne, zgârciuri, sânge lacom aplecându-se la duh. Frunte naltă şi ochi limpezi, nări ce freamătă-n văzduh, Manoile, însă totuşi chiar şi tu eşti vis ca toate, Trandafil deschis în mintea-mi dân răsfăţ şi volutate.

  Liber te simţeşti în luncă, lângă foc; în mână ţii

  Floarea serei ce să lasă pre biserici şi geamii, Coperindu-le cu franjuri de stamine şi petale

  Pântre cari scapăr stele: mehanisme dă cristale

  Clinchetind melanholie, legănându-se domol, Dar eşti numai personagiu dă hârtie şi de gol.

  Pot să-ţi curm acuma viaţa, pot să fac ca să devii

  Trădător şi Iudă, rege sau călugăr în pustii.

  Iată, te coprind în palme, te înalţ ca p-o păpuşă, Alte linii scriu în palma-ţi cu o peana jucăuşă, Ba te scot chiar din hârtia ce-n maşina mea de scris e:

  Pân-la brâu acum afară eşti dân fabrica de vise

  Şi ca cel ce să deşteaptă cu clipit te uiţi în jur:

  O bucătărie mică prinde-n ochiul tău contur.

  Ceaşca de cafea pe masă, vase multe în chiuvetă

  Şi, privind în ochii-ţi negri, un bărbat cu verighetă

  Ce îşi odihneşte palma p-o claviatură gri.

  Ai urcat acum o treaptă dân a lumei trepte mii.

  Ce mai este Poesia? Libertatea ce mai este

  Dacă lumea mii de valuri are, cu-nspumate creste, Creatori şi creature de-s în lanţ neîntrerupt?

  Dar ce dracu faci? Dă-mi drumul, uite, mâneca mi-ai rupt!

  Lasă-mă, dă-mi drumul, respectă convenţia, ce naiba!

  Ce vrei să faci? Hei, dă-mi drumul la mâini! Desfă o dată degetele! Mi-ai rănit buza! N-ai voie! Nu-nţelegi?

  Tu nu eşti de aici, tu nu ai ce să cauţi aici! Tu ai alt grad d realitate, Doamne, şi totuşi ce labe viguroase! Ia te uită, poetu visătorul, Doamne, de ce m-am apucat de povestea asta, ce mfi găsit, când toţi sunt înnebuniţi de actualitate, când se scrie poezi cotidianului, coborârea poeziei în stradă, când – uf, mă sufoci – toată lumea s-a plictisit de metaforă imagine stil încărcat, ornamente ciubucării păianjeni, drace, numai o epopee orientală îmi mai lipsea, care să mă şi ţină paralizat doi ani şi care – trosc! Ticălosule, era o ceaşcă scumpă, 60 de lei,