o. hm. Filigeană, ca să pricepi şi tu – da, şi care o să-mi aducă dacă o să se publice vreodată numai ironii, aha, te-am apucat şi eu de plete, stai, nu mişca, ce naiba, să ne înţelegem, of, Pirandello, şi Nibola, sau Nevoia sau cum îi zice, în fine, Negura, uf, ia uite-l cum stă pe jumătate în epopee ca un portar de polo, bate apa, şi eu în timpul ăsta trebuie să spun ceva inteligent despre postmodernism. Ihab Hassan, iha, iha! Ăsta-i Nichita, nu, nu. NU, NU, NUUU! Cristinaaaaaaaa Cristinaaaaaaaaaaaaaaa! Am luat o gură de Levant, lasă-mă, drace! Manoile! Ptiu! Ce gust. Colivă. Alviţă. Ghici! Salep! Nuuu. Fistic! Nuuu. Levant levant levant levant levant. Ia mâna de pe scaun, te ating, să ştii! Cât mi-eşti de drag! Cu pisălogul! Stai! Stai! Aaaaah! Cri! Cristinaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Stai! M-ai terminat, lasă-mă doar o clipă, doar cinci minute, atât. Un armistiţiu. După aia, Domnul cu mila. Doar să scriu asta:

  EU, MIRCEA CĂRTĂRESCU, AM SCRIS LEVANTUL ÎNTR-UN MOMENT GREU AL VIEŢII MELE, LA VÂRSTA DE TREIZECI ŞI UNU DE ANI, CÂND, NEMAICREZÂND ÎN POEZIE (TOATĂ VIAŢA MEA DE PÂNĂ ATUNCI) ŞI ÎN REALITATEA LUMII ŞI ÎN DESTINUL MEU ÎN ACEASTĂ LUME, M-AM HOTĂRÂT SĂ ÎMI OCUP TIMPUL CLOCIND O ILUZIE.

  Şi acum acum acum dionis liniile-mpăienjenite şi păianjenul orbitor orbitor şi valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri ajutor valuri valuri ajutor valuri valuri valuri valuri ajutor ajutor valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri quasari valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri valuri supergalaxii radiogalaxii valuri valuri valuri valuri valuri valuri galaxii galaxii galaxii stele galaxii galaxii stele stele galaxii stele stele stele stele stele stele stele stele stele stele stele stele stele stele

  Iar adânc, adânc subt stele zac subt globul de mătasă Lângă Manoil, jaboul subt jiletcă ce-şi îndeasă Şi îşi freacă vânătaia de subt ochiu cu pelin, îmbrăcat sunt cam subţire: doar cu blugii bleumarin Şi un plovăr care dunge albe pă fond mov lăţeşte. Dar la foc dă vreascuri putrezi încălzesc a mele deşte, împregiur piraţii sforăi, mai hidoşi decât credeam, Cu ţigance ce-şi iveşte pulpele după bairam Dă subt multe fuste creţe; văz îndată pă Iaurta Care încă dân pruncie doar înjurături şi furt a Nărăvit, pă Leonidas lângă Zoe horăind

  Stelele tivindu-i barba cu horbotă dă argint, Şi, în fine, mai de-o parte, mângâindu-se fierbinte, Buze dulci îngemănându-şi, gungurindu-şi jurăminte Care Cupido, prunc tainic, li le picură în sân, Languedoc şi Zenaida pă un maldăre de fân. Toţi esistă, toţi respiră, nimenea habar nu are Că-n adâncul unei file vieţuieşte-n închisoare. Mă întreb ce trup gigantic stă în locul meu la masă în bucătăria unde la maşină scriu acasă. Poate-fi c-acum maşina mea de scris singură bate Să nu lase aste file dezolant neterminate, Poate-fi, la fel, ca însăşi epopeea să-şi înnoadă Finele, firesc, la finţa-i ca şopârla fără coadă. Fapt e că ajuns-am, iată, personagi neînsemnat, Cum în boabă dă răşină un gândac s-au încleiat. Dân visarea mea adâncă mă trezeşte Manoil:

  — Mircea, uită-te pă boltă! Ce balaur dă trotil! Uite pântre frunzi dă carpin miliardele dă stele, Nopţi pe nopţi pe nopţi sunt puse, nopţi în nopţi şi nopţi-tunele, Constelaţii în vârteje, un clinamen de văpăi. Stele se născând şi stele acuplate-n năbădăi, Stele mor şi stele cuget, stele danţă, stele plânge, Ţări de stele, ţări de stele le supun, le scaldă-n sânge, Fiindcă ceriul reflectă în turbarea-i înstelată Viaţa toată, moartea toată, roată îmbucată-n roată, Cum lui Iezechil proorocul la Chedron i-a năzărit. Noaptea nopţilor i-aceasta, covor scump şi înflorit!

  Subt arcadele dă stele Manoil şi eu, minusculi, Vii, dar răsăriţi dân literi condeiate în opusculi, Degetele ne-mpletirăm păşind moale preste cei Adormiţi subt ploi de stele, subt lumini şi subt schintei. La un lac ajuns-am, ape gungurind, pulsând alene Reflectând nemărginirea de văpaie între gene, Provocând la meditare orice suflet, orice minte. Un poem născu în visu-mi. Iată, îl aştern nainte:

  Cobor treptele cernite ale scării îngheţate Printre cetine şi roze care în aprins amurg Sfâşie zaimful serii cu ghimpi tari şi coji uscate Şi întind tăcute rane peste cerul cu vărgate Dungi de purpură şi aur şi de nouri care curg.

  În penumbra vişinie ca şi ugerul văratic

  De măceş în legănare pe uscatul peţiol

  Doarme lacul ca un ochiu de femeie, voluptatic

  Şi căprui, în care peştii cu înotul tremuratic

  Ard din solzii calzi de ambră, scot pe unde rotocol.

  Luna bate-n pietre scumpe caldarâmul de cleştaruri. Sălcii cu miros de algă scot pe maluri rădăcini. Foc nepotolit şi sânge varsă norii-n nenufaruri Ca în crude, ca în roze şi molatice paharuri. Băncile, prin frunze moarte, se acopăr cu lumini.

  Lebezi lâncede pe unde lasă-n urma lor văpaie Şi se-nfundă în cotloane înnegrite de amurg Unde capul şi-1 protege sub aripe de bălaie

  Pene tari şi înfoiate, până somnul le-ncovoaie Şi rămân încremenite, pradă viselor ce curg.

  Eu? Pe care suferinţa l-a luat ca fiu de taină

  Şi pe care nostalgia după vremi de care fugi

  L-a gonit din miezul lumii putrede, şi ce se caină, Stau pe malul singuratic, învelit în marea haină

  A răcoarei şi a cetii, şi în zornăitul sumbru al fermoarelor de blugi.

  Lumea, zic? Dar ce e lumea? Suflete ce mi te-asemeni, Ai gândit oare vreo clipă la chircitul bob de lut Unde din Mossul la Lipsea, din Alasca până-n Iemen Treapădă ca-n moşuroaie miliardele de semeni Duşi cu valul către moarte numai fiindcă s-au născut?

  Numai fiindcă o Martiră luminată de durere Pe un pat roşit de sânge a dat suflet unui fiu Cu un briliant în ţeastă, sub o glugă de artere, Omenirea-mpleticită, din cădere în cădere Fumegă ca o cascadă risipită în pustiu.

  Căci e mintea mestecare de contrarii