— Willi Frunze a mers la Academia de Băieţi de la Berlin, rosti Greg, trântind triumfător dosarul pe birou.

— Şi…?

— Şi Volodea a fost acolo; mi-a spus el însuşi.

Bicks lovi entuziasmat biroul.

— Prieteni de şcoală! Asta e! L-am prins pe nemernic!

— Nu există nicio dovadă, spuse Greg.

— O, nu-ţi face griji, va mărturisi.

— Cum poţi fi atât de sigur?

— Oamenii ăia de ştiinţă cred că informaţiile trebuie împărtăşite cu toată lumea, nu ţinute în secret. Va încerca să se justifice susţinând că a făcut-o pentru binele umanităţii.

— Poate că asta a şi făcut.

— Oricum ar fi, va ajunge pe scaunul electric, zise Bicks.

Pe Greg îl trecu un frison. Willi Frunze păruse un tip de treabă.

— Va ajunge pe scaunul electric?

— Poţi fi sigur de asta. O să se prăjească.

Bicks avu dreptate. Willi Frunze fu găsit vinovat de trădare şi condamnat la moarte, sfârşind pe scaunul electric. Şi soţia lui avu aceeaşi soartă.

(III)

Daisy îşi privi soţul în timp ce îşi lega papionul şi îşi trăgea fracul costumului, care îi venea impecabil.

— Arăţi de milioane, îi spuse ea; şi chiar aşa era.

Ar fi trebuit să fie vedetă de cinema.

Şi-l aminti cu treisprezece în urmă, purtând haine de împrumut la Trinity Ball, şi simţi cum o trece un frison plăcut de nostalgie. Arătase destul de bine şi atunci, îşi aminti ea, deşi costumul îi era cu două numere mai mare.

Stăteau în apartamentul permanent pe care îl deţinea tatăl ei la hotelul Ritz-Carlton din Washington. Lloyd era acum subsecretar în Ministerul de Externe britanic şi venise acolo într-o vizită diplomatică. Părinţii lui Lloyd, Ethel şi Bernie, tremuraseră la ideea că erau nevoiţi să aibă grijă de doi nepoţi timp de o săptămână.

În seara aceea, Daisy şi Lloyd mergeau la un bal la Casa Albă.

Ea purta o rochie superbă Christian Dior, din satin roz, cu poalele înfoiate spectaculos, realizate din interminabile falduri de tul scânteietor. După ani întregi de austeritate impusă de război, era încântată să-şi poată cumpăra din nou rochii de seară de la Paris.

Se gândi la balul Clubului de Iahting din Buffalo, din 1935, evenimentul care – crezuse ea la vremea respectivă – îi distrusese viaţa. Casa Albă era, în mod evident, cu mult mai prestigioasă, însă ea ştia că nimic din ce urma să se întâmple în seara aceea nu-i putea distruge viaţa.

Medită la acest lucru în vreme ce Lloyd o ajuta să îşi pună colierul de diamante roz al mamei ei, împreună cu cerceii asortaţi. La nouăsprezece ani, îşi dorise cu disperare ca oamenii sus-puşi să o accepte. Acum i-ar fi venit greu să se imagineze făcându-şi griji pentru un astfel de lucru. Atât timp cât Lloyd îi spunea că arată fantastic, nu-i mai păsa de ce credeau alţii. Singura persoană de a cărei părere bună i-ar mai fi putut păsa era soacra ei, Eth Leckwith, care avea un statut social neînsemnat şi care, cu siguranţă, nu purtase niciodată o rochie de seară de la Paris.

Oare toate femeile priveau în urmă, spunându-şi cât de nechibzuite fuseseră în tinereţe? Daisy se gândi din nou la Ethel, care fără îndoială se purtase nechibzuit – rămânând însărcinată cu stăpânul ei căsătorit –, dar care nu vorbise niciodată cu regret despre acest lucru. Poate că asta era atitudinea potrivită. Daisy medită la propriile greşeli: logodna cu Charlie Farquharson, respingerea lui Lloyd, căsătoria cu Boy Fitzherbert. Nu prea era în stare să privească în urmă şi să spună ce lucru bun rezultase din toate aceste alegeri. Abia după ce fusese respinsă definitiv de înalta societate şi îşi găsise consolarea în bucătăria lui Ethel, în Aldgate, viaţa ei luase o turnură pozitivă. Nu mai tânjea după statutul social şi învăţase ce însemna adevărata prietenie. Şi de atunci era fericită.

Acum, că nu îi mai păsa, se bucura cu atât mai mult de petreceri.

— Eşti gata? o întrebă Lloyd.

Era gata. Îşi puse vestonul de seară asortat, creat de Dior special pentru rochie. Coborâră cu liftul, ieşiră din hotel şi urcară în limuzina care îi aştepta.

(IV)

Carla îşi convinse mama să cânte la pian în seara de Crăciun.

Maud nu mai cântase de ani întregi. Poate că o întrista, din cauză că îi amintea de Walter: ei cântaseră tot timpul împreună şi ea le povestise adesea copiilor ei cum încercase, în zadar, să îl înveţe să cânte jazz la pian. Dar nu mai spunea povestea aceea şi Carla bănuia că, mai nou, pianul o făcea pe Maud să se gândească la Joachim Koch, tânărul ofiţer care venise la ea pentru lecţii de pian, pe care ea îl amăgise şi îl sedusese şi pe care Carla şi Ada îl omorâseră în bucătărie. Nici Carla nu putea să alunge amintirea acelei seri de coşmar şi mai ales a felului în care scăpaseră de cadavru. Nu regreta – făcuseră ce trebuia – dar, cu toate acestea, ar fi preferat să uite.

Maud acceptă într-un final să interpreteze Silent Night, ca să poată cânta toţi împreună cu ea: Werner, Ada, Erik şi cei trei copii – Rebecca, Walli şi bebeluşul, Lili –, adunaţi în jurul bătrânului pian Steinway din salon. Carla aşeză o lumânare pe pian şi, în umbrele ei mişcătoare, observă chipurile celor din familie, în timp ce aceştia cântau cunoscutul colind german.

Walli, aflat în braţele lui Werner, urma să împlinească patru ani în următoarele săptămâni şi încerca şi el să cânte, atent să ghicească cuvintele şi melodia. Avea ochii orientali ai tatălui său violator. Carla decisese că răzbunarea ei avea să fie aceea de a creşte un fiu care să trateze femeile cu tandreţe şi respect.

Erik cânta cuvintele imnului cu convingere. Susţinea regimul sovietic la fel de orbeşte precum îi susţinuse pe nazişti. La început, Carla fusese derutată şi furioasă, însă acum vedea o logică tristă în lucrul acesta.

Erik era unul dintre acei oameni incapabili atât de speriaţi de viaţă, încât preferau să o trăiască sub o autoritate severă, în care un guvern ce nu permitea disidenţă să le spună ce să facă şi ce să gândească. Erau nebuni şi periculoşi, dar erau îngrozitor de mulţi.

Carla îşi privi cu tandreţe soţul, încă arătos la cei 30 de ani ai săi. Îşi aminti