La fel şi în cazul în care Volodea şi Zoya ar fi fost omorâţi în timpul testului.

În lumina care creştea tot mai mult în intensitate, Volodea văzu, împrăştiate în jurul turnului, un amestec ciudat de construcţii: case de cărămidă şi lemn, un pod care nu traversa nimic şi intrarea într-un soi de structură subterană. Probabil că armata voia să evalueze efectul exploziei. Uitându-se mai atent, el văzu camioane, tancuri şi avioane scoase din circulaţie, aflate acolo în acelaşi scop, din câte îşi putea da seama. Cercetătorii aveau să evalueze şi impactul bombei asupra fiinţelor vii: aşa că mai erau acolo cai, vite, oi şi câini închişi în coteţe.

Discuţia de pe platformă se terminase – aparent se luase o decizie. Cei trei savanţi dădură aprobator din cap şi îşi reluară munca.

Câteva minute mai târziu, Zoya veni jos şi îşi întâmpină soţul.

— Totul e în regulă? o întrebă el.

— Aşa credem, răspunse Zoya.

— Aşa credeţi?

Ea dădu din umeri.

— Evident, doar nu am mai făcut asta înainte.

Urcară în camion şi merseră prin ţinutul deşertic către buncărul de control, aflat ceva mai departe.

Ceilalţi savanţi îi urmau îndeaproape.

Ajunşi la buncăr, îşi puseră cu toţii ochelari de protecţie, în timp ce numărătoarea inversă continua.

Când mai rămăseseră doar şaizeci de secunde, Zoya îl prinse de mână pe Volodea.

La zece secunde, el îi zâmbi şi îi spuse: „Te iubesc”.

La o secundă, el îşi ţinu respiraţia.

Apoi, fu ca şi cum soarele răsărise brusc. O lumină mai puternică decât cea de la amiază inundă deşertul. În direcţia în care se aflase turnul bombei, un glob de foc se înălţă incredibil de sus, urcând către lună. Volodea fu speriat de culorile de o strălucire nefirească ale mingii de foc: verde, purpuriu, portocaliu şi violet.

Globul se transformă într-o ciupercă, a cărei umbrelă continuă să crească. La sfârşit veni şi sunetul, o bubuitură de parcă cea mai mare piesă de artilerie din Armata Roşie ar fi tras la doi paşi, urmată de un rostogolit de tunet care îi aminti lui Volodea de bombardamentul cumplit de la Seelow Heights.

Într-un final norul începu să se risipească şi zgomotul se stinse.

Urmă un lung moment de încremenire mută.

Cineva spuse:

— Dumnezeule, nu m-am aşteptat la asta.

Volodea îşi îmbrăţişă soţia.

— Aţi reuşit, spuse el.

Ea avea o privire serioasă.

— Ştiu, spuse. Dar ce am reuşit?

— Aţi salvat comunismul, spuse Volodea.

(II)

— Bomba ruşilor a fost făcută după „Grăsunul”, cea pe care am lansat-o la Nagasaki, spuse agentul special Bill Bicks. Cineva le-a dat planurile.

— De unde ştii? îl întrebă Greg.

— De la un dezertor.

Stăteau în biroul cu mochetă al lui Bicks din sediul FBI de la Washington, la nouă dimineaţa. Bicks îşi scosese sacoul. Cămaşa îi era pătată de transpiraţie la subsuori, deşi clădirea avea aer condiţionat.

— Potrivit acestui tip, continuă Bicks, un colonel de informaţii al Armatei Roşii a obţinut planurile de la unul dintre savanţii din echipa Proiectului Manhattan.

— A spus de la cine?

— Nu ştie care savant. De aceea te-am chemat. Trebuie să găsim trădătorul.

— FBI-ul i-a verificat pe toţi la momentul respectiv.

— Şi cea mai mare parte dintre ei prezentau riscuri de securitate! Nu puteam face nimic. Dar tu i-ai cunoscut personal.

— Cine era colonelul din Armata Roşie?

— Ajungem şi la asta. Îl ştii. Îl cheamă Vladimir Peshkov.

— Fratele meu vitreg!

— Exact.

— În locul vostru, m-aş fi considerat drept suspect, spuse Greg râzând, simţindu-se însă foarte neliniştit.

— A, te-am suspectat, crede-mă, spuse Bicks. Ai fost supus celei mai minuţioase investigaţii pe care am văzut-o în cei douăzeci de ani de Birou.

Greg îl privi sceptic.

— Fugi de-aici!

— Puştiul tău se descurcă la şcoală, nu?

Greg fu şocat. Cine ar fi putut informa FBI-ul despre Georgy?

— Vrei să spui finul meu? zise el.

— Greg, am spus minuţioasă. Ştim că este fiul tău.

Greg se simţea iritat, însă îşi înăbuşi emoţiile. Cercetase el însuşi secretele personale ale numeroşilor suspecţi pe vremea când lucra în serviciul de siguranţă al armatei. Nu avea dreptul să protesteze.

— Eşti „curat”, continuă Bicks.

— Ce uşurare să aud asta!

— În orice caz, dezertorul nostru a insistat asupra faptului că planurile au venit de la un om de ştiinţă mai degrabă decât de la vreunul dintre angajaţii obişnuiţi ai armatei care lucrează la proiect.

Greg spuse gânditor:

— Când l-am întâlnit pe Volodea la Moscova, mi-a spus că nu a fost niciodată în Statele Unite.

— A minţit, spuse Bicks. A venit aici în septembrie 1945. A petrecut o săptămână la New York. Apoi i-am pierdut urma pentru opt zile. A reapărut pentru scurt timp, apoi a plecat acasă.

— Opt zile?

— Mda. Ne-am făcut de râs.

— E suficient timp cât să mergi la Santa Fe, să stai două zile şi să te întorci.

— Exact. Bicks se aplecă peste birou şi zise: Dar gândeşte-te! Dacă savantul fusese deja recrutat ca spion, de ce nu a fost contactat de către ofiţerul său obişnuit? De ce să aducă pe cineva de la Moscova ca să vorbească cu el?

— Crezi că trădătorul a fost recrutat în timpul acestei vizite de o zi-două? Pare cam rapid…

— Poate că lucrase pentru ei înainte, dar le dispăruse de pe radar. În orice caz, bănuim că sovieticii aveau nevoie să trimită pe cineva pe care savantul să îl ştie deja. Asta înseamnă că trebuie să existe o legătură între Volodea şi unul dintre savanţi.

Bicks indică o masă laterală acoperită de dosare burduşite de documente. Răspunsul este undeva acolo, înăuntru. Acelea sunt dosarele noastre pentru fiecare savant care a avut acces la planuri.

— Ce doreşti să fac eu?

— Caută prin ele.

— Asta nu e treaba voastră?

— Am făcut-o deja. Nu am găsit nimic. Speram ca tu să observi ceva ce nouă ne-a scăpat. Voi sta aici şi îţi voi ţine companie, o să-mi fac de lucru cu nişte hârtii.

— Îmi va lua ceva timp.

— Ai toată ziua la dispoziţie.

Greg se încruntă. Ştiau cumva…?

— Nu ai planuri pentru restul zilei, zise Bicks sigur pe el.

Greg ridică din umeri.

— Primesc măcar nişte cafea?

Primi cafea şi gogoşi, apoi din nou cafea, apoi un sandvici la prânz, apoi o banană pe la mijlocul după-amiezii. Citi fiecare detaliu care se ştia despre vieţile cercetătorilor, ale soţiilor şi familiilor lor: copilăria, educaţia, cariera, dragostea şi căsătoria, succesele, excentricităţile şi păcatele. Tocmai lua ultima înghiţitură de banană când exclamă:

— O, Doamne!

— Ce este? întrebă