— Scuze, bunico.

În clipa următoare, Maud intră în încăpere.

Înfăţişarea ei îl şocă pe Lloyd. Avea puţin peste 50 de ani, însă arăta de 70. Părul îi era cărunt, faţa suptă, iar rochia ei de mătase albastră era jerpelită. Îl sărută pe obraz cu nişte buze stafidite.

— Lloyd Williams, ce bucurie să te văd!

„Ea este mătuşa mea”, se gândi Lloyd cu un sentiment destul de ciudat. Dar ea nu ştia asta: Ethel păstrase secretul.

Maud era urmată de Carla, care era de nerecunoscut, şi de soţul acesteia. Lloyd o cunoscuse pe Carla când aceasta era o fetiţă precoce de 11 ani; calculase – ea avea acum 26. Deşi arăta prost hrănită – ca majoritatea germanilor –, era drăguţă şi avea un aer încrezător care îl surprinse pe Lloyd. Ceva din ţinuta ei îl făcu să creadă că ar putea fi însărcinată. După cum aflase din scrisorile lui Maud, Carla se căsătorise cu Werner, care în 1933 era un bărbat arătos şi care nu se schimbase prea mult de atunci.

Petrecură o oră povestindu-şi unii altora ce mai făcuseră între timp. Familia trecuse prin orori de neînchipuit, şi recunoscură acest lucru, însă Lloyd avu sentimentul că îi ascunseseră cele mai grave detalii. Le povesti despre Daisy, Evie şi Dave. În timpul discuţiei, o adolescentă intră în încăpere şi o întrebă pe Carla dacă putea merge acasă la prietena ei.

— Aceasta este fiica noastră, Rebecca, îi spuse Carla lui Lloyd.

Fata avea în jur de 16 ani, aşa că Lloyd presupuse că fusese probabil adoptată.

— Ţi-ai terminat temele? o întrebă Carla pe fată.

— Le fac mâine dimineaţă.

— Fă-le acum, te rog, spuse Carla fermă.

— Of, mamă!

— Nu discut, zise Carla.

Apoi se întoarse către Lloyd, iar Rebecca ieşi furtunos din încăpere.

Vorbiră despre criză. Fiind consilier local, Carla era foarte implicată. Era pesimistă cu privire la viitorul Berlinului. Credea că ruşii pur şi simplu aveau să înfometeze populaţia, până când Occidentul avea să cedeze şi să lase oraşul sub controlul absolut al sovieticilor.

— Permite-mi să îţi arăt ceva care te-ar putea face să vezi lucrurile altfel, spuse Lloyd. Vrei să vii cu mine la maşină?

Maud rămase cu Walli, dar Carla şi Werner merseră cu Lloyd. Acesta îi spuse şoferului să îi ducă la Tempelhof, aeroportul din zona americană. Odată ajunşi acolo, el îi conduse la o fereastră mare, de unde puteau vedea pista.

Pe asfaltul acesteia se aflau o duzină de avioane C-47 Skytrain, aliniate unul în spatele celuilalt, unele purtând steaua Americii, altele purtând medalionul Forţelor Aeriene Britanice. Porţile magaziei de marfă erau deschise şi în dreptul fiecăreia era oprit un camion. Hamali germani şi personal din aviaţia americană descărcau din aeronave saci de făină, canistre mari de kerosen, cutii de produse medicale şi lăzi de lemn pline cu mii de sticle de lapte.

În timp ce priveau, avioanele goale decolau şi altele se pregăteau să aterizeze.

— Asta este extraordinar, spuse Carla cu ochii sclipind. Nu am văzut niciodată aşa ceva.

— Nu a mai fost niciodată aşa ceva, răspunse Lloyd.

— Dar vor putea britanicii şi americanii să susţină asta? întrebă ea.

— Cred că va trebui să o facem.

— Dar pentru cât timp?

— Atât timp cât va fi nevoie, spuse Lloyd ferm.

Şi o făcură.

1949

(I)

Pe la jumătatea secolului XX, pe 29 august 1949, Volodea Peshkov se afla în podişul Ustyurt, în estul Mării Caspice, în Kazahstan. Era un deşert stâncos din sudul îndepărtat al URSS-ului, unde nomazii îşi păşteau caprele în acelaşi fel în care o făcuseră încă din vremurile biblice. Volodea se afla într-un camion militar care sălta incomod pe un drum accidentat. Se crăpa de ziuă peste un peisaj cu stânci, nisip şi mici arbuşti spinoşi.

O cămilă ciolănoasă, singură pe marginea drumului, se holbă cu răutate la camionul care trecea.

În depărtarea întunecată, Volodea văzu turnul bombei luminat de o baterie de reflectoare.

Zoya şi ceilalţi oameni de ştiinţă construiseră prima lor bombă nucleară folosind schiţele pe care Volodea le obţinuse de la Willi Frunze în Santa Fe. Era un mecanism pe bază de plutoniu, cu declanşare prin implozie. Mai erau şi alte modele, dar acesta funcţionase până atunci de două ori, o dată în New Mexico şi o dată la Nagasaki.

Prin urmare, ar fi trebuit să funcţioneze şi în ziua aceea.

Testul avea nume de cod RDS-1, dar ei îi spuneau Întâiul Fulger.

Camionul lui Volodea parcă la baza turnului. Uitându-se în sus, el văzu pe platformă un grup de cercetători trebăluind la o şerpărie de cabluri ce duceau la detonatoarele de pe învelişul bombei. O siluetă în salopetă albastră se dădu înapoi şi el zări o fluturare de păr blond: Zoya. Volodea simţi un val de mândrie. „Soţia mea, se gândi el, fizician fruntaş şi mamă a doi copii.”

Ea se sfătuia cu doi bărbaţi, toţi trei cu capetele la un loc, discutând agitaţi. Volodea spera să nu existe vreo problemă.

Aceea era bomba care urma să îl salveze pe Stalin.

Toate celelalte merseseră prost pentru Uniunea Sovietică. Europa de Vest devenise în mod clar democrată, speriată de comunismul susţinut prin tacticile agresive ale Kremlinului şi mituită prin Planul Marshall. URSS-ul nu reuşise nici măcar să preia controlul asupra Berlinului: după ce transportul aerian se derulase fară încetare zi de zi, timp de aproape un an, Uniunea Sovietică renunţase şi deschisese din nou drumurile şi căile ferate. În Europa de Est, Stalin păstrase controlul doar folosind forţa brută. Truman fusese reales preşedinte şi se considera conducătorul lumii. Americanii depozitaseră arme nucleare şi plasaseră în Marea Britanie bombardiere B-29, pregătite să transforme Uniunea Sovietică într-un deşert radioactiv.

Dar totul avea să se schimbe în ziua aceea.

Dacă bomba exploda, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple, URSS şi SUA aveau să fie din nou pe picior de egalitate. În momentul în care Uniunea Sovietică va putea ameninţa Statele Unite cu distrugerea nucleară, dominaţia americană asupra lumii va lua sfârşit.

Volodea nu mai ştia dacă acest lucru era de bine sau de rău.

Dacă nu exploda, şi Zoya, şi Volodea urmau să fie probabil epuraţi, trimişi în lagăre de muncă în Siberia sau pur şi simplu împuşcaţi. Volodea vorbise deja cu părinţii săi şi aceştia îi promiseseră că vor avea grijă