Werner îşi puse braţele în jurul ei. Era de neconsolat…

— Bătăuşii şi golanii au fost la putere atât de mult timp! zise el.

Carla plângea în hohote când zise:

— Oare se va termina vreodată?

(IV)

În acea noapte, agenţia sovietică de ştiri făcu un anunţ. Începând cu ora şase dimineaţa, orice transport de pasageri şi de mărfuri înspre şi dinspre Berlinul de Vest – trenuri, maşini şi barje – urma să fie oprit. Niciun fel de provizii nu aveau să mai treacă: nici mâncare, nici lapte, nici medicamente, nici cărbune. Întrucât staţiile de producere a energiei electrice avea să fie de atunci înainte închise, urma să se întrerupă furnizarea curentului electric. Doar în sectoarele din Vest.

Oraşul era sub asediu.

Lloyd Williams se afla la cartierul general al armatei britanice. Era o scurtă vacanţă parlamentară şi Ernie Bevin plecase la Sandbanks, pe coasta de sud a Angliei; însă Bevin era atât de îngrijorat, încât îl trimisese pe Lloyd la Berlin ca să supravegheze introducerea noii monede şi să îl ţină la curent cu privire la felul în care evolua situaţia.

Daisy nu-l însoţise pe Lloyd. Noul lor născut, Davey, avea doar şase luni şi, în plus, Daisy şi Eva Murray se ocupau de organizarea unei clinici pentru controlul naşterilor, care urma să-şi deschidă porţile în Hoxton.

Lloyd era speriat de moarte că această criză avea să ducă la război. Luptase în două războaie şi nu voia să vadă un al treilea. Avea doi copii mici şi spera că ei vor creşte într-o lume paşnică. Era căsătorit cu cea mai frumoasă, mai seducătoare şi mai dulce femeie de pe planetă şi voia să îşi petreacă zeci de ani alături de ea.

Generalul Clay, guvernatorul militar american, un lucrător înrăit, dăduse ordin statului-major să organizeze un convoi blindat, care să parcurgă în viteză autostrada, de la Helmstedt, din vest, direct prin teritoriul sovietic către Berlin, spulberând totul în faţa sa.

Lloyd aflase de acest plan în acelaşi timp cu guvernatorul britanic, Sir Brian Robertson, şi îl auzise pe acesta spunând, în stilul său laconic, milităresc: „Dacă Clay face asta, va fi război”.

Dar nu aveau altă soluţie mai bună. Din discuţiile cu tinerii asistenţi ai lui Clay, Lloyd înţelesese că americanii veniseră şi cu alte sugestii. Secretarul apărării, Kenneth Royall, voia să oprească reforma monetară. Clay îi spusese că se ajunsese mult prea departe pentru a se mai da înapoi. După aceea, Royall propusese să fie evacuaţi toţi americanii. Clay îi zisese că asta era exact ceea ce doreau sovieticii.

Sir Brian voia ca oraşul să fie aprovizionat pe cale aeriană. Cei mai mulţi credeau că asta era imposibil. Cineva făcu un calcul: Berlinul avea nevoie de 4 000 de tone de carburant şi hrană pe zi. Existau suficiente avioane în întreaga lume ca să se poată transporta atât de mult? Nimeni nu ştia. Cu toate acestea, Sir Brian le dădu ordin Forţelor Aeriene Britanice să-i dea bătaie.

Vineri după-amiază, Sir Brian se duse să îl vadă pe Clay, iar Lloyd fu invitat să participe şi el. Sir Brian îi spuse lui Clay:

— Ruşii ar putea bloca autostrada în faţa convoiului vostru şi după aceea ar putea să aştepte, ca să vadă dacă aveţi curajul să îi atacaţi; dar nu cred că vor doborî avioanele.

— Nu văd cum am putea livra suficiente provizii pe cale aeriană, repetase Clay.

— Nici eu, spuse Sir Brian. Însă vom face asta până când vom găsi o soluţie mai bună.

Clay ridică telefonul.

— Fă-mi legătura cu generalul LeMay, în Wiesbaden, spuse el. După un minut, el zise: Curtis, ai pe-acolo nişte avioane care pot transporta cărbune?

Urmă o pauză.

— Cărbune, repetă Clay ceva mai tare.

O altă pauză.

— Da, asta am spus – cărbune.

O clipă mai târziu, Clay se uită la Sir Brian.

— A spus că Forţele Aeriene Americane pot livra orice.

Englezii se întoarseră la cartierul lor general.

Sâmbătă, lui Lloyd i se dădu un şofer al armatei şi plecă în zona sovietică, într-o misiune personală. Se duse la adresa unde vizitase familia von Ulrich cu cincisprezece ani în urmă.

Ştia că Maud trăia încă acolo. Mama lui şi Maud reluaseră corespondenţa la sfârşitul războiului. Scrisorile lui Maud afişau o atitudine curajoasă, ce ascundea fără îndoială lipsuri grave. Nu cerea ajutor şi, oricum, Ethel nu ar fi putut face nimic pentru ea – raţionalizarea era încă în vigoare în Marea Britanie.

Locul arăta foarte diferit acum. În 1933 fusese o casă frumoasă, puţin şubredă, dar încă elegantă. Acum arăta ca un depozit. La majoritatea ferestrelor erau puse plăci de carton în loc de geamuri. Zidăria era perforată de gloanţe, iar zidul grădinii se prăbuşise. Lemnăria nu mai fusese vopsită de mulţi ani.

Lloyd rămase în maşină câteva momente, privind casa. Ultima oară când fusese acolo avea 18 ani, iar Hitler abia devenise cancelar al Germaniei. Tânărul Lloyd nici nu visase ororile pe care lumea avea să le cunoască. Nici el, nici altcineva nu ar fi bănuit cât de aproape va ajunge fascismul de a cuceri întreaga Europă şi cât de multe vor trebui să sacrifice ca să îl învingă. Se simţea un pic asemenea casei familiei von Ulrich – ponosit, bombardat, ciuruit, dar încă în picioare.

Parcurse aleea şi bătu la uşă. O recunoscu imediat pe servitoarea care deschise uşa.

— Bună, Ada, îţi aminteşti de mine? spuse el în germană. Sunt Lloyd Williams.

Casa arăta mai bine în interior decât la exterior. Ada îl conduse în salon, unde el remarcă florile dintr-un vas de sticlă pus pe pian. O pătură viu colorată fusese aruncată peste canapea, fără îndoială pentru a ascunde găurile din tapiţerie. Ziarele din geam lăsau să pătrundă înăuntru surprinzător de multă lumină.

Un băiat de doi anişori pătrunse în încăpere şi îl studie cu multă curiozitate. Era îmbrăcat în haine care în mod evident fuseseră croite de mână şi avea o figură orientală.

— Cine eşti tu? îl întrebă el.

— Mă cheamă Lloyd. Tu cine eşti?

— Walli, spuse el.

Ieşi în fugă din cameră şi Lloyd îl auzi spunându-i cuiva de afară: „Nenea ăla vorbeşte ciudat!”

„Cam asta a fost cu accentul meu”, se gândi Lloyd.

Apoi auzi vocea unei femei între două vârste:

— Nu spune aşa ceva!