din timpul războiului{3}, în momentul în care auzi zgomotele unei mulţimi gălăgioase, bănui cam ce însemna prezenţa lor acolo. Asul din mâneca guvernatorului sovietic era un baston de poliţie.

În faţa primăriei, steaguri roşii fluturau pe deasupra unei mulţimi de câteva mii de persoane, majoritatea lor purtând însemnele Partidului Comunist. Discursuri mânioase răsunau din boxe şi mulţimea cânta „Jos cu secesioniştii”.

Carla nu ştia cum avea să ajungă la clădire. O mână de poliţişti priveau indiferenţi, fără să facă nicio încercare de a-i ajuta pe consilieri să treacă. Acest lucru îi aminti dureros de mult Carlei de atitudinea poliţiei în ziua în care Cămăşile Brune vandalizaseră biroul mamei sale, în urmă cu cincisprezece ani. Era sigură că toţi consilierii comunişti se aflau deja înăuntru şi că, dacă social-democraţii nu reuşeau să pătrundă în clădire, minoritatea avea să adopte decretul şi să îl declare valid.

Inspiră adânc şi începu să îşi facă loc prin mulţime.

Reuşi să facă neobservată câţiva paşi. Apoi, cineva o recunoscu.

— Târfă americană! ţipă el, arătând-o cu degetul.

Ea continuă să înainteze, hotărâtă. Cineva o scuipă şi saliva îi mânji rochia. Continuă să meargă, dar i se făcu frică. Era înconjurată de oameni care o urau – o situaţie pe care nu o mai trăise până atunci şi care o făcea să-şi dorească să o ia la fugă. Fu îmbrâncită, însă reuşi să rămână în picioare. O mână o apucă de rochie şi ea se smulse, cu un zgomot de pânză ruptă. Voia să ţipe. Ce aveau să facă? Aveau să-i smulgă hainele de pe ea?

Şi altcineva se lupta să îşi croiască drum prin mulţimea din spatele ei, îşi dădu ea seama şi, privind înapoi, îl văzu pe Heinrich von Kessel, soţul Friedei. Acesta ajunse lângă ea şi amândoi continuară să înainteze. Heinrich era mult mai agresiv, călcând pe picioare şi împingându-i energic cu umărul pe toţi cei din jur; împreună se mişcară mai repede şi, într-un sfârşit, ajunseră la uşă şi intrară.

Dar chinul lor nu se terminase. Înăuntru, demonstranţii comunişti erau cu sutele. Fură nevoiţi să îşi croiască drum cu greu prin coridoare. În sala de şedinţe, demonstranţii erau peste tot – nu numai în galeriile vizitatorilor, ci şi la parterul încăperii. Comportamentul lor era la fel de agresiv precum al celor de afară.

Unii dintre social-democraţi se aflau deja colo, alţii ajunseră după Carla, într-un fel sau altul, cei mai mulţi dintre cei 63 de consilieri reuşiseră să îşi croiască drum prin mulţime. Se simţi uşurată. Adversarul nu reuşise să îi sperie.

Când preşedintele adunării ceru să se facă linişte, un consilier comunist, căţărat pe o bancă, îi îndemnă pe demonstranţi să rămână. Când o văzu pe Carla, el ţipă: „Trădătorii să rămână afară!”

Totul amintea în mod cumplit de anul 1933: agresivitate, intimidare şi democraţie subminată de debandadă. Carla era disperată.

Aruncând o privire în galerie, fu consternată să îl vadă acolo pe fratele ei, Erik, în mulţimea care zbiera.

— Eşti german! îi strigă ea. Ai trăit sub nazişti. Nu ai învăţat nimic?

El se prefăcu că nu o aude.

Frau Schroeder urcă pe podium, cerând ordine. Demonstranţii îi răspunseră cu fluierături şi huiduieli. Ridicându-şi glasul, ea strigă:

— În situaţia în care consiliul local nu poate ţine în linişte dezbaterea în această clădire, voi muta şedinţa în sectorul american.

Urmă un nou val de injurii, însă cei 26 de consilieri comunişti înţeleseră că această mutare nu s-ar fi potrivit cu scopul lor. În cazul în care consiliul s-ar fi întrunit în afara zonei sovietice o dată, ar fi putut să o facă din nou şi chiar să se mute permanent în afara ariei de intimidare a comuniştilor. După o scurtă discuţie, unul dintre ei se ridică în picioare şi le ceru demonstranţilor să plece. Aceştia ieşiră, cântând Internaţionala.

— E clar cine îi comandă, zise Heinrich.

În sfârşit se făcu linişte. Frau Schroeder le expuse cererea sovieticilor, spunând că aceasta nu putea fi aplicată în afara sectorului sovietic al Berlinului decât dacă ar fi fost ratificată de către ceilalţi Aliaţi.

Un deputat comunist ţinu un discurs, acuzând-o că primea ordine direct de la New York.

Acuzaţiile şi injuriile se dezlănţuiră de-o parte şi de alta. În cele din urmă votară. Comuniştii susţinură în unanimitate decretul sovietic – asta după ce îi acuzară pe ceilalţi că sunt controlaţi din afară. Toţi ceilalţi votară împotrivă şi propunerea fu respinsă – Berlinul refuzase să fie intimidat. Carla avea o senzaţie de triumf obosit.

Dar nu se terminase încă.

Şedinţa se încheie la şapte seara. O mare parte din mulţime dispăruse, însă un grup de bătăuşi zăbovea încă în faţa intrării. O consilieră, o femeie în vârstă, fu lovită la plecare cu pumnii şi cu picioarele. Poliţia privea scena cu indiferenţă.

Carla şi Heinrich ieşiră împreună cu câţiva prieteni pe o uşă laterală, sperând să poată pleca neobservaţi, dar un comunist pe bicicletă supraveghea ieşirea. Acesta o şterse în grabă imediat ce îi văzu.

În vreme ce consilierii o luară la fugă, el se întoarse în fruntea unei mici găşti. Cineva îi puse Carlei piedică şi ea căzu la pământ. Fu lovită cu brutalitate o dată, de două ori, apoi de trei ori. Înspăimântată, îşi protejă burta cu mâinile. Era însărcinată în aproape trei luni – perioada în care se produc majoritatea avorturilor, iar ea ştia asta. Oare copilul lui Werner avea să piară, se gândi ea cu disperare, bătut până la moarte de golanii comunişti pe o stradă din Berlin?

Apoi, aceştia dispărură.

Consilierii se ridicară de pe jos – nimeni nu fusese grav rănit. Porniră împreună, temându-se că va reîncepe totul, însă comuniştii bruftuluiseră probabil suficienţi oameni pentru o singură zi.

Carla ajunse acasă la opt. Nu era nici urmă de Erik.

Werner fu şocat când îi văzu vânătăile şi rochia ruptă.

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el. Eşti bine?

Ea izbucni în lacrimi.

— Eşti rănită, spuse Werner. Nu ar trebui să mergem la spital?

Ea clătină din cap energic.

— Nu e vorba de asta, spuse ea. Sunt doar vânătă. Am păţit eu şi mai rele de-atât… Se prăbuşi într-un scaun şi suspină: O, Doamne, ce obosită mă simt!

— Cine a făcut asta? întrebă el furios.

— Aceleaşi persoane ca de obicei, rosti ea.