Carla era însărcinată din nou, însă nu îi spusese lui Werner. Era emoţionată. El adoptase o fiică şi un fiu vitreg, dar acum urma să aibă şi un copil al său. Ştia că va fi încântat când îi va spune. Voia să mai aştepte puţin, ca să fie sigură.

Tânjea să ştie în ce fel de ţară aveau să trăiască cei trei copii ai ei.

Un ofiţer american pe nume Robert Lochner începu să vorbească pe post. Fusese crescut în Germania şi vorbea limba fără probleme. Luni dimineaţă, începând cu ora şapte, explică el, Germania de Vest va avea o nouă monedă – marca germană.

Carla nu fu surprinsă. Reich-marca pierdea din valoare în fiecare zi. Cei mai mulţi oameni erau plătiţi în Reich-mărci, asta dacă aveau un serviciu, iar moneda putea fi folosită doar pentru lucruri de bază, cum erau raţiile de mâncare şi biletele de autobuz, însă toată lumea prefera să facă rost de produse de băcănie sau de ţigări. În afacerea sa, Werner le cerea oamenilor Reich-mărci, dar oferea intervenţii de noapte pentru cinci ţigări şi livrare oriunde în oraş pentru trei ouă.

Carla ştia de la Maud că la Kommandatură se discutase despre noua monedă. Ruşii ceruseră matriţe, ca să o poată imprima. Însă ei depreciaseră vechea monedă, imprimând-o în cantităţi prea mari, şi nu avea rost să se scoată o nouă monedă dacă urma să se întâmple acelaşi lucru.

Prin urmare, Vestul refuzase şi sovieticii se îmbufnaseră.

Acum, Vestul decisese să meargă mai departe fără cooperarea sovieticilor. Carla era mulţumită, pentru că noua monedă chiar avea să fie bună pentru Germania, dar îi era teamă de reacţia sovietică.

Oamenii din Germania de Vest, spuse Lochner, vor putea schimba 60 de Reich-mărci vechi pentru 3 mărci germane şi 90 de cenţi noi.

Apoi, el zise că aceste măsuri nu se vor aplica în Berlin, cel puţin nu de la început, moment în care în bucătărie se auzi un oftat colectiv.

Carla merse la culcare întrebându-se ce vor face sovieticii. Stătea întinsă lângă Werner şi o parte din creierul ei asculta, în cazul în care Walli ar fi plâns în încăperea alăturată. Ocupanţii sovietici deveniseră tot mai iritaţi în ultimele câteva luni. Un ziarist pe nume Dieter Friede fusese răpit în zona americană de către poliţia secretă sovietică şi ţinut captiv: la început, sovieticii negaseră că ar fi ştiut ceva despre asta, apoi spuseseră că l-au arestat pentru că era spion. Trei studenţi fuseseră daţi afară de la universitate pentru că îi criticaseră pe ruşi într-o revistă. Şi, mai rău decât toate acestea, un avion de vânătoare sovietic şicanase un avion de pasageri al companiei British European Airways care urma să aterizeze în aeroportul Gatow şi îi retezase aripa, ceea ce dusese la prăbuşirea ambelor avioane şi la moartea a patru membri ai echipajului BEA, a zece pasageri şi a pilotului sovietic. Când ruşii se înfuriau, cineva avea întotdeauna de suferit.

În dimineaţa următoare, sovieticii anunţară că importarea mărcilor germane în Germania de Est va fi considerată delict. Potrivit declaraţiei, acest lucru includea şi Berlinul, „care era parte a zonei sovietice”. Imediat, americanii condamnară în mod public această sintagmă, afirmând că Berlinul era un oraş internaţional; spiritele se încingeau, iar Carla continua să fie îngrijorată.

Luni, Germania de Vest primi noua monedă.

Marţi, un curier din partea Armatei Roşii veni la Carla acasă, convocând-o la primărie.

Deşi mai fusese convocată în acest fel, se simţea speriată când plecă de acasă. Nimic nu îi împiedica pe sovietici să o întemniţeze. Comuniştii aveau aceleaşi puteri arbitrare pe care şi le atribuiseră naziştii. Foloseau până şi vechile lagăre de concentrare.

Celebra Primărie Roşie fusese avariată de bombardamente şi conducerea oraşului se stabilise în primăria nouă de pe Parochial Strasse. Ambele clădiri se aflau în cartierul Mitte, în care locuia Carla şi care îi aparţinea zonei sovietice.

Când ajunse acolo, constată că fuseseră chemate şi alte persoane, inclusiv primarul interimar Louise Schroeder, pentru o întrevedere cu ofiţerul de legătură sovietic, maiorul Otshkin. Acesta îi informă că moneda est-germană va fi reformată şi că, pe viitor, doar noua Est-marcă va fi legală în zona sovietică.

Primarul interimar Schroeder sesiză imediat aspectul crucial al problemei.

— Vreţi să spuneţi că acest lucru se va aplica în toate sectoarele Berlinului?

— Da.

Doamna Schroeder nu era însă uşor de intimidat.

— Potrivit constituţiei oraşului, puterea ocupantă sovietică nu poate crea o astfel de regulă pentru alte sectoare, spuse ea cu fermitate. Trebuie consultaţi şi ceilalţi Aliaţi.

— Nu se vor opune. Îi întinse o foaie de hârtie şi adăugă: Acesta este decretul mareşalului Sokolovsky. Îl veţi prezenta mâine în faţa consiliului orăşenesc.

Seara târziu, băgându-se în pat lângă Werner, Carla spuse:

— E clar care-i tactica sovietică. Dacă consiliul orăşenesc va adopta decretul, va fi dificil pentru Aliaţii Occidentali, care au o mentalitate democratică, să îl anuleze.

— Dar consiliul nu îl va adopta. Comuniştii sunt o minoritate şi nimeni altcineva nu va dori Est-marca.

— Exact. Şi de aceea mă întreb ce as are în mânecă mareşalul Sokolovsky.

În dimineaţa următoare, ziarele anunţară că, de vineri, în Berlin vor exista două monede concurente – Est-marca şi marca germană. Se dovedi că americanii introduseseră în secret 250 de milioane în noua monedă, în cutii de lemn cu etichetele „Clay” şi „Bird Dog”, care se aflau acum ascunse prin tot Berlinul.

În timpul zilei, Carla începu să audă zvonuri din Germania de Vest. Banii cei noi făcuseră miracole acolo. Peste noapte, în vitrinele magazinelor apăruseră produse noi: coşuri cu cireşe şi pachete cu morcovi legate cu grijă, aduse din satele din jur, unt, ouă, produse de patiserie, precum şi produse de lux, păstrate multă vreme cu grijă în depozite, cum ar fi pantofi noi, genţi, până şi ciorapi, la patru mărci germane perechea. Oamenii aşteptaseră să îşi poată vinde marfa pe bani adevăraţi.

În acea după-amiază, Carla plecă spre primărie pentru a participa la şedinţa consiliului, prevăzută pentru ora patru.

Când se apropie, văzu zeci de camioane ale Armatei Roşii parcate pe străzile din jurul clădirii, cu şoferii fumând leneş prin preajmă. Majoritatea erau vehicule americane, care fuseseră probabil cedate URSS-ului ca urmare a înţelegerii de împrumut şi închiriere