şi voia o soţie care să îi aducă conexiuni şi sprijin. Tatăl lui Nelly era un om puternic în cercurile republicane.

Merse până la Napoli, un restaurant italian aflat la câteva blocuri distanţă de parc. Nelly era deja acolo, cu cârlionţii ei roşii-arămii ieşindu-i de sub o pălăriuţă verde.

— Arăţi foarte bine! îi spuse el, aşezându-se. Sper că nu am întârziat.

Chipul lui Nelly era de piatră.

— Te-am văzut în parc, îi zise ea.

Greg se gândi: „Of, la naiba!”

— Am venit mai devreme, aşa că am stat puţin pe o bancă, spuse ea. Nu m-ai observat. Apoi am început să mă simt ca un spion, aşa că am plecat.

— Deci mi-ai văzut finul, spuse el cu o voioşie forţată.

— Asta era? Eşti o alegere surprinzătoare ca naş. Nici măcar nu te-ai dus vreodată la biserică.

— Sunt bun cu puştiul!

— Cum îl cheamă?

— Georgy Jakes.

— Nu mi-ai vorbit niciodată de el până acum.

— Nu?

— Câţi ani are?

— Doisprezece ani.

— Deci aveai 16 ani când s-a născut. E cam devreme ca să fii naş.

— Cred că da.

— Din ce-şi câştigă existenţa mama lui?

— E chelneriţă. Acum mulţi ani a fost actriţă. Numele ei de scenă era Jacky Jakes. Am cunoscut-o când avea contract cu studioul tatălui meu.

Asta era mai mult sau mai puţin adevărat, se gândi Greg stânjenit.

— Şi tatăl lui?

Greg clătină din cap.

— Jacky este singură.

Un chelner se apropie şi Greg spuse:

— Ce zici de un cocktail? Poate că asta ar putea reduce tensiunea. Două pahare de martini, îi spuse el chelnerului.

— Imediat, domnule.

De îndată ce chelnerul plecă, Nelly spuse:

— Tu eşti tatăl băiatului, nu-i aşa?

— Naşul.

Vocea ei se umplu de dispreţ.

— Of, termină! pufni ea.

— De ce eşti atât de sigură?

— O fi el negru, dar seamănă cu tine. Nu îşi poate ţine şireturile legate sau cămaşa băgată în pantaloni, aşa cum nu poţi nici tu. Şi o vrăjea de mama focului pe blonduţa aia cu care vorbea. Bineînţeles că este al tău.

Greg cedă. Oftă şi spuse:

— Ţi-aş fi zis.

— Când?

— Aşteptam momentul potrivit.

— Momentul potrivit ar fi fost înainte să mă ceri în căsătorie.

— Îmi pare rău…

Era jenat, dar nu tocmai chinuit de remuşcări: considera că ea făcea mult zgomot pentru nimic.

Chelnerul aduse meniurile şi amândoi se uitară prin ele.

— Spaghetele bolognese sunt renumite, spuse Greg.

— Voi lua o salată.

Apoi sosiră şi paharele cu martini. Greg ridică paharul şi spuse:

— Pentru iertare în căsătorie!

Nelly nu-şi luă băutura.

— Nu mă pot căsători cu tine, îi spuse ea.

— Scumpo, hai, nu exagera! Mi-am cerut scuze.

Ea clătină din cap.

— Nu înţelegi, nu-i aşa?

— Ce anume nu înţeleg?

— Că femeia care stătea pe bancă alături de tine te iubeşte.

— Mă iubeşte?

Cu o zi în urmă, Greg ar fi respins ideea, dar după discuţia de mai devreme chiar nu mai era sigur.

— Bineînţeles că te iubeşte. De ce nu s-a măritat? Este destul de drăguţă. Dacă ar fi încercat cu adevărat, până acum şi-ar fi putut găsi un bărbat care să îşi asume responsabilitatea unui fiu vitreg. Dar ea este îndrăgostită de tine, secătură ce eşti!

— Nu sunt atât de sigur.

— Iar băiatul te adoră şi el.

— Sunt unchiul lui favorit.

— Doar că nu eşti unchiul lui, zise ea, împingându-şi paharul din faţă. Bea şi băutura mea.

— Scumpo, relaxează-te, te rog.

— Plec, zise ea ridicându-se.

Greg nu era obişnuit cu fete care să îl lase baltă. Situaţia îl enerva – îşi pierduse oare puterea de atracţie?

— Vreau să mă căsătoresc cu tine! spuse el.

Suna disperat până şi în urechile lui.

— Nu te poţi căsători cu mine, Greg, spuse ea.

Îşi scoase inelul de pe deget şi îl puse pe faţa de masă roşie, cadrilată.

— Ai deja o familie.

Apoi ieşi din restaurant.

(III)

Criza mondială ajunse în punctul critic în iunie, iar Carla şi familia sa se aflau în centrul ei.

Planul Marshall deveni lege, sub semnătura preşedintelui Truman, şi primele transporturi cu ajutoare ajunseră în Europa, spre furia Kremlinului.

Vineri, 18 iunie, Aliaţii Occidentali le transmiseră germanilor că vor face un anunţ important în acea seară, la ora opt. Familia Carlei se strânse în jurul radioului din bucătărie, reglat pe Radio Frankfurt, aşteptând neliniştiţi. Războiul se terminase de trei ani, dar ei încă nu ştiau ce avea să le rezerve viitorul: capitalism sau comunism, unitate sau fragmentare, libertate sau subjugare, prosperitate sau sărăcie.

Werner stătea lângă Carla, ţinându-l pe genunchi pe Walli, care avea acum doi ani şi jumătate. Se căsătoriseră discret cu un an în urmă. Carla lucra din nou ca asistentă. De asemenea, era consilier local în Berlin din partea social-democraţilor. La fel era şi soţul Friedei, Heinrich.

În Germania de Est, ruşii interziseseră Partidul Social Democrat, însă Berlinul era o oază în sectorul sovietic, condusă de un consiliu al celor patru Aliaţi principali numit Kommandatura, consiliu care votase împotriva acestei interziceri. Drept urmare, social-democraţii câştigaseră, iar comuniştii ajunseseră abia pe locul trei, după conservatorii creştin-democraţi. Ruşii erau furioşi şi făcură tot ce le stătea în puteri ca să îi pună beţe în roate consiliului ales. Carla găsea acest lucru frustrant, dar nu putea renunţa la speranţa de a deveni independenţi de sovietici.

Werner reuşise să pornească o mică afacere. Scotocise prin ruinele fabricii tatălui său şi recuperase o mică grămadă de piese electrice şi de radio. Germanii nu îşi puteau permite să cumpere radiouri noi, dar toată lumea voia să şi le repare pe cele vechi. Werner dăduse peste câţiva ingineri, foşti angajaţi ai fabricii, şi îi pusese să repare aparatele de radio. El era administrator şi vânzător, mergând pe la case şi pe la clădiri de blocuri, bătând la uşi şi făcând reclamă afacerii.

Maud, care era şi ea la masă în seara aceea, lucra ca interpret pentru americani. Era unul dintre cei mai buni interpreţi şi deseori traducea la întâlnirile Kommandaturii.

Fratele Carlei, Erik, purta uniformă de poliţist. Întrucât se înscrisese în Partidul Comunist – spre disperarea familiei sale –, obţinuse o slujbă de ofiţer de poliţie în cadrul noii autorităţi organizate de ocupanţii ruşi în Germania de Est. Erik spunea că Aliaţii Occidentali încercau să împartă Germania în două.

— Voi, social-democraţii, sunteţi nişte secesionişti, spuse el, recitând poezia comunistă la fel cum repetase papagaliceşte propaganda nazistă.

— Aliaţii Occidentali nu au divizat nimic, ripostă Carla. Ei au deschis graniţele între zonele lor. De ce nu fac şi sovieticii la fel? Atunci am fi din nou o ţară.

El păru să nu o audă.

Rebecca avea aproape 17 ani. Carla şi Werner o