ce parcul este biciuit de proiectile. Două dintre avioane se lasă pe-o parte şi zboară în lungul şirului de morminte deschise. Trec atât de jos, încât se disting limpede feţele piloţilor.

Mă arunc pe burtă în spatele magaziei cu scule. O salvă de tun automat se înfige în ea, împroşcându-mă cu tot soiul de mizerii. Îmi ridic faţa pentru o clipă să văd încotro au apucat-o avioanele de vânătoare.

Ambele Jabos parcă se ridică în aer pe cozile lor. Descriu un arc de cerc amplu şi revin şuierând asupra noastră. De data asta aruncă bombe. Larma infernală a exploziilor mai-mai că ne sparge timpanele. Pământul se cutremură; bulgări de pământ şi pietre se prăvălesc peşte mine.

Cineva sloboade un răcnet lung şi gutural, dar este înecat de urletul Jabosurilor care atacă din nou. Proiectilele care ţâşnesc din aripile lor par să ruleze cărarea de asfalt ca pe un covor.

Urmează încă un raid fulgerător. Cad alte bombe, asurzindu-ne.

După ce mai trec de două ori, zboară spre răsărit, înapoi la bază.

Ne apucăm din nou să adunăm cadavre, dorindu-ne să fim cât mai departe de locul ăsta.

Micuţul găseşte o pereche de picioare nemţeşti care i se potrivesc Hauptsturmführerului.

Târziu, în noapte, isprăvim de umplut mormintele. Ne aşezăm istoviţi pe pământul afânat al uneia dintre gropile comune. Sticla de vodcă trece din mână-n mână. Suntem năclăiţi de sudoare, în ciuda frigului muşcător al nopţii.

Bătrânul sortează tăbliţele de identitate împreună cu Gregor. Cele germane de-o parte, cele ruseşti de alta. Le separă în nişte sacoşe mari şi leagă carnetele de serviciu ale morţilor în pacheţele. Sunt şi scrisori. O mulţime de scrisori. Barcelona despătureşte una şi-o citeşte cu voce tare:

 

"Dragul meu băiat,

A trecut multă vreme de când nu mai ştiu nimic despre tine. Ai primit pachetul meu? Înăuntru, ai un pulover din lână care să-ţi ţină cald. Nu uita să-ţi schimbi ciorapii dacă te uzi la picioare. Ştii cât de uşor răceşti. Claus, băiatul maistrului cu care ai mers împreună la şcoală, s-a întors din armată. Şi-a pierdut un braţ, dar nu e lăsat la vatră. Când i se va termina permisia, îl vor muta la partea sedentară. Nici măcar celor care-şi pierd un picior nu li se dă drumul la vatră. Ieri am avut din nou alarmă aeriană. Au căzut bombe la gară şi se aude că e una cu pământul. În după-amiaza asta mă duc pe-acolo cu doamna Schröder să văd cât e de grav. Te rog să ai grijă de tine. Acum, că tatăl tău nu mai e, doar pe tine te mai am. Mă bucur că eşti într-o zonă a frontului în care nu prea se-ntâmplă mare lucru. Cei doi băieţi ai doamnei Schultze se află într-un loc în care se petrec lucruri înfiorătoare, dar nu trebuie să vorbim despre asta. Noul nostru Gauleiter e foarte dur cu oamenii care vorbesc prea mult. Au venit în puterea nopţii şi-au luat-o pe vecina noastră, doamna Schmidt pentru că a zis ceva despre Nacht und Nebellager{26}. Aşa că trebuie să fii atent la ce vorbeşti! Dragul, scumpul meu băiat, au trecut douăsprezece luni de când ai plecat, dar, slavă Domnului, în două luni capeţi permisie. Am început să număr orele. Scrie-mi degrabă. Sunt atât de dezamăgită de fiecare dată când trece poştaşul şi pentru mine n-are scrisoare. Ştiu că n-ai dreptul să scrii decât o scrisoare la opt zile, dar promite-mi că o să-mi scrii regulat. Ne revedem peste cincizeci şi opt de zile.

Cu dragoste,

Mama"

 

– Rahat! spune Micuţul, în timp ce Barcelona împătureşte scrisoarea şi-o pune la loc în carnetul de serviciu al soldatului.

– Sus cu voi! comandă Barcelona, ridicându-se. Armele la umăr! Pas de manevră! După mine! Mai repejor!

Păşim într-o coloană dezordonată de-a lungul unei poteci înguste, sporovăind. Ne ţinem pe margine, la adăpostul copacilor, ferindu-ne de eventualele surprize din aer.

– O să pregătesc eu haleala când ajungem acasă, se oferă Porta din umbra copacilor. (Spunând "acasă", se referă la hala fabricii în care suntem încartiruiţi.) O să fac nişte cotlet de porc "à l'Alba" - continuă el cu entuziasm. E un fel de mâncare foarte apreciată de regi şi împăraţi. Jidanii ortodocşi o prepară cu bucăţele de carne de vacă, dar asta-i strică tot farmecul. E nevoie de har ca să-l prepari, ascultaţi ce vă spun. Mai întâi de toate, ieşi în câmp şi faci rost de nişte ceapă fragedă, pe care va trebui s-o toci foarte mărunt, şi cel mai potrivit cântec pentru asta e "Cântarea recoltei în Georgia". Când e gata, o presari, cu o mişcare elegantă din încheietura mâinii, alături de pătrunjel, sare, piper şi, evident, înţelepciune. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, piperul să fie negru. Celui care foloseşte piper alb ar trebui să i se vâre pe gâtlej un drac îmbrăcat într-un costum de sârmă ghimpată! Apoi faci nişte mici crestături pe fiecare faţă a cotletului, şi asta cu un cuţit foarte ascuţit. Eu folosesc de obicei cuţitul meu de luptă. E mereu ascuţit brici. În timpul următoarei operaţii, eu unul prefer să îngân "Cântecul luntraşilor de pe Volga". E vorba, se-nţelege, de îmbibarea cotletului cu amestecul de ceapă. Şi acum ajungem la următorul pas, ceva mai dificil. Împrumuţi de la vecinul de alături nişte unt pe care bineînţeles că nu ai de gând să i-l înapoiezi. Există mulţi oameni care-o duc bine împrumutând de la vecini. E mult mai ieftin, şi te scuteşte de spaţiu de depozitare. Untul, odată împrumutat, îl pui la topit. Apuci cotletul cu două degete - eu vă recomand deştul mare şi arătătorul de la mâna dreaptă - şi-l scufunzi pe jumătate în untul topit. Apoi, îl rumeneşti vreo zece minute într-un vas rezistent la foc. După asta, torni peste el vin, dar să umbli cu fineţe. Nu-i îneca, bagă de seamă! Cotletele trebuie să fie doar uşor şi plăcut înmiresmate. Fă-i vânt restului de unt împrumutat şi toarnă sosul peste carne.

– Ce fel de vin? vine vocea lui Gregor din spatele plutonului.

– Alb, se-nţelege, măi caricatură de şofer, i-o retează Porta.

– Vreun soi anume? se interesează Gregor.

– Câte mai îndrugă şi prostănacul ăsta! Se vede