Totul începuse când fiul ei, Edmond, se instalase, după moartea soţiei sale, în casa cu numărul 3 de pe strada Sybarites, la doi paşi de pădurea Fontainebleau. Când murise, la rândul său, câţiva ani mai târziu, el îi lăsase o scrisoare nepotului său, Jonathan, care îl moştenea. Era o scrisoare ciudată, care nu cuprindea decât o frază: "Să nu cobori niciodată în pivniţă. "

Privind în urmă, Augusta Wells era aproape convinsă că interdicţia respectivă fusese cea mai eficienta incitaţie. La urma urmelor, Parmentier asigurase succesul cultivării cartofilor, de care nimeni nu voia să audă, sădindu-i într-un teren îngrădit, înconjurat de pancarte pe care scria: "Intrarea interzisă". Chiar din prima noapte, hoţii şterpeleau preţioşii tuberculi şi, un secol mai târziu, cartofii prăjiţi ajunseseră o componentă majoră a alimentaţiei mondiale.

Jonathan Wells coborâse deci în pivniţa interzisă şi nu mai apăruse niciodată. Soţia lui, Lucie, se aventurase pe urmele sale, urmată de fiul ei Nicolas, apoi de pompierii aflaţi sub ordinele inspectorului Gérard Galin, apoi de nişte poliţişti conduşi de comisarul Alain Bilsheim şi, în sfârşit, de ea însăşi, Augusta Wells, însoţită de Jason Bragel şi de profesorul Daniel Rosenfeld.

În total, optsprezece persoane fuseseră înghiţite de nesfârşita scară în spirală. Cu toţii înfruntaseră hoardele de şobolani, dezlegaseră enigma celor şase beţe de chibrit care formează patru triunghiuri, trecuseră prin năvodul care comprima trupul ca pentru o naştere, apoi urcaseră şi căzuseră prin trapă. Îşi dominaseră fobiile infantile şi capcanele aflate în subconştientul lor, împreună cu epuizarea şi spectrul morţii.

La capătul lungului drum descoperiseră templul subteran, construit în perioada Renaşterii dedesubtul unei dale întinse de granit, surplombată la rândul ei de un furnicar. Jonathan le arătase laboratorul secret al lui Edmond Wells şi le pusese sub ochi dovezile genialităţii unchiului său, îndeosebi aparatul botezat "Piatra de la Rosetta", care permitea înţelegerea limbajului olfactiv al furnicilor şi comunicarea cu acestea. Din aparat ieşea un tub legat de o sondă ― mai exact, de o furnică din material plastic ― care servea drept microfon şi megafon deopotrivă. Aparatul acesta, numit "Doctorul Livingstone", era ambasadorul lor pe lângă populaţia furnicilor.

Prin intermediul său, Edmond Wells dialogase cu regina Belo-kiu-kiuni; deşi nu avuseseră timp să discute prea mult, fusese suficient pentru a-şi da seama de prăpastia ce despărţea marile lor civilizaţii paralele, făcând imposibil contactul pe scară largă.

Jonathan preluase ştafeta abandonată de unchiul său şi antrenase întreg grupul celorlalţi, contaminându-i cu pasiunea lui. Îi plăcea să spună că erau ca nişte cosmonauţi aflaţi într-o capsulă spaţială, care se străduiesc să comunice cu extratereştrii, afirmând: "Noi facem aici ceva ce s-ar putea dovedi experienţa cea mai fascinantă a generaţiei noastre. Dacă nu vom ajunge să dialogăm cu furnicile, nu vom reuşi s-o facem cu nici o altă formă de inteligenţă, terestră sau extraterestră."

Avea neîndoielnic dreptate. Dar la ce îţi foloseşte să ai dreptate când e prea devreme? Comunitatea lor utopistă nu a întârziat să se dovedească imperfectă. După ce abordaseră probleme dintre cele mai subtile, se pomeniseră blocaţi de nişte probleme dintre cele mai triviale.

Un pompier l-a apostrofat într-o bună zi pe Jonathan:

― Om fi noi ca nişte cosmonauţi în capsula lor, doar că ei ar fi avut grijă să ia un număr egal de bărbaţi şi femei. Or, noi suntem cincisprezece bărbaţi în floarea vârstei, şi doar o singură femeie. De bătrână şi de plod nici n-are rost să vorbim!

La care Jonathan Wells izbucnise:

― Nici la furnici nu există decât o femelă la cincisprezece masculi!

Cu toţii găsiseră că e mai bine să râdă ca de o glumă.

Nu ştiau prea bine ce se întâmpla deasupra, în furnicar, cu excepţia faptului că regina Belo-kiu-kiuni murise şi că succesoarea nici nu voia să audă de ei. Mersese până acolo încât le sistase şi hrana.

Lipsiţi fiind de posibilitatea de-a comunica şi de mâncare, experienţa lor se transformase destul de repede într-un infern. Optsprezece oameni înfometaţi, izolaţi sub pământ: o asemenea situaţie nu era deloc uşor de controlat.

Comisarul Alain Bilsheim fusese cel care descoperise primul, într-o dimineaţă, "lada cu daruri" goală. Se mulţumiseră de-atunci cu rezervele proprii, compuse în principal din ciupercile pe care învăţaseră să le cultive aici, sub pământ. Cel puţin nu duceau lipsă de apă proaspătă, datorită izvorului subteran, şi nici de aer, datorită conductelor de aerisire.

Dar un asemenea regim, compus din aer, apă şi ciuperci, era prea ascetic pentru a putea fi suportat multă vreme.

Unul dintre poliţişti sfârşise prin a-şi pierde controlul. Cerea carne, nişte carne de vită sau de oaie şi sugeră să se tragă la sorţi pentru a hotărî care dintre ei să fie mâncat de către ceilalţi. Şi nu glumea deloc!

Augusta Wells îşi amintea scena de parcă s-ar fi petrecut ieri.

― Vreau să mănânc! vocifera poliţistul.

― Dar nu mai avem nimic.

― Ba da! Ne avem pe noi! Suntem comestibili. Câţiva dintre noi, aleşi la întâmplare, trebuie să se sacrifice pentru ca ceilalţi să supravieţuiască.

Jonathan Wells se ridicase de la locul său.

― Nu suntem animale. Doar animalele se mănâncă între ele. Noi suntem oameni, înţelegi, oameni!

― Nimeni nu te va obliga să te transformi în canibal, Jonathan. Noi o să-ţi respectăm opiniile. Dar chiar dacă tu nu vrei să mănânci carne de om, poţi foarte bine să te laşi mâncat.

Şi zicând acestea, poliţistul îi făcu un semn dinainte stabilit unui coleg de-al său. Năpustindu-se la el amândoi deodată, îl înşfăcară şi vrură să-l lovească în cap. Jonathan reuşi să se elibereze, dând cu pumnii. Nicolas Wells se băgă la rândul său în luptă.

Încăierarea căpătă în scurt timp amploare. Adversarii şi partizanii canibalismului se împărţiră în două tabere. Foarte curând, toţi cei aflaţi în subteran ajunseră să se bată şi sângele începu să curgă. Unele lovituri erau date cu scopul clar de-a ucide. Pentru a-şi atinge mai lesne ţelul, amatorii de carne omenească se înarmaseră cu cioburi de sticlă, cuţite şi bucăţi de lemn. Până şi Augusta, Lucie şi micul