eul? M-aţi înţeles? Cum să nu mori de atîta normalitate? Cum să trăieşti? Aşa lucra atunci capul meu, eram tot timpul în nelinişte. Atunci, OK, vrea să mă vadă umblînd ca toată lumea? Splendid, să mergem cum vrea el, să mergem pe picioare, e minunat, e-ncîntător, dar hai să mergem ca piesele de şah, v-aţi prins?

Publicul se holbează la el năucit, încearcă să priceapă încotro navighează.

— De exemplu, chicoteşte el şi, cu un joc mimic complicat, ne îmbie şi pe noi să rîdem împreună cu el, o zi umblam de dimineaţă şi pînă seara numai în diagonală, ca nebunul din jocul de şah. În altă zi numai drept ca tura, în altă zi ca un cal, tic-tac, încolo şi-ncoace. Şi pe oamenii care veneau spre mine, şi pe ei îi vedeam ca şi cum ar fi jucat cu mine şah. Nu că ei ar fi ştiut asta, de unde erau să ştie? Dar fiecare avea rolul lui, toată strada era jocul meu de şah, toată curtea în recreaţie la şcoală…

Iarăşi îl văd împreună cu mine, mergem amîndoi şi vorbim, şi el mă ocoleşte, se învîrte în jurul meu, sare de ici, vine de dincolo. Cine ştie la ce joc de-al lui am participat.

— Veneam, să zicem, în chip de cal în faţa lui taică-meu în timp ce el tăia cîrpele cu fierăstrăul în camera cu blugii – n-are importanţă, credeţi-mă că există un univers în care propoziţia asta e logică – şi mă opream exact pe dala de pe care puteam s-o apăr pe maică-mea regina şi aşa stăteam între mama şi el, şi-mi spuneam în sinea mea: Şah, şi aşteptam cîteva secunde, îl lăsam să-şi facă mişcarea, şi dacă el nu se mişca la timp pe altă dală, era mat. Nu-i ăsta un copil scrîntit? N-aţi fi rîs dac-aţi fi ştiut ce e-n capul lui? Nu v-ar fi trecut prin cap pe ce şi-a irosit copilăria hăbăucul ăsta?

Ultimele cuvinte el le aruncă femeii mărunţele. Nici măcar n-o priveşte, dar vorbeşte cu glasul care îi e destinat ei, şi ea îşi îndreaptă deodată spatele şi ţipă cu un glas disperat şi îngrozitor: Destul! Erai acolo cel mai bun! Şi nu-mi spuneai pitică, şi nu mă luai ca pe altele la magazie, şi-mi spuneai Cuţa, şi Cuţa era bine, nu ţii minte?

— Nu. Stă în faţa ei cu braţele căzute pe lîngă trup.

— Şi-a doua oară cînd am stat de vorbă mi-ai adus între dinţi o poză din ziar cu Izi-Dora Duncan, şi pînă-n ziua de azi o am în camera mea, cum de nu ţii minte?

— Nu ţin minte, doamnă, mormăie el stînjenit.

— De ce-mi spui doamnă? şopteşte ea.

El oftează. Îşi scarmănă cu mîinile insulele de păr rar de pe tîmple. Bineînţeles, simte că tot spectacolul începe să basculeze către ea. E aici o ramură mai grea decît tot copacul. Şi publicul simte şi el asta. Oamenii se privesc unul pe altul, se foiesc neliniştiţi. Înţeleg din ce în ce mai puţin la ce sînt, ei, aici părtaşi fără voie. N-am nici o îndoială că de mult s-ar fi ridicat şi-ar fi plecat, sau chiar l-ar fi izgonit de pe scenă cu fluierături şi cu huiduieli, dacă n-ar fi fost ispita aceea căreia e atît de greu să-i rezişti – ispita de a arunca o privire în infernul altuia.

— Totul e-n rrrrregulă! Dovală e din nou călare pe situaţie! Tună şi-şi lăţeşte gura într-un zîmbet fals, seducător: Imaginaţi-vi-l numai pe Dovuleţ al nostru cel mic, cu coşuri de toate culorile, un adevărat foc de artificii, încă nu i s-a schimbat vocea, încă n-a atins un sfîrc de sîn, doar mîna lui stîngă e de-acum muşchiuloasă în chip suspect, căci micşor-micşor, dar e foarte doritor…

Continuă să pălăvrăgească. Jongler cu vorbe. De cîteva clipe încoace simt un gol în burtă. O prăpastie. O poftă de mîncat subită şi usturătoare pe care trebuie s-o satisfac imediat. Comand cîteva farfurii de tapas. Cer insistent chelneriţei să le aducă repede de tot.

— Ţineţi minte perioada asta din adolescenţă, cînd orice de pe lumea asta te excită la culme? Eşti, să spunem, la ora de geometrie, şi profesoara spune, de pildă: Se dau două figuri congruente… Ahhh… Toţi băieţii din clasă încep să răsufle greu, le lasă gura apă… Sau profesoara spune: Şi acum coborîţi o verticală în centrul cercului… El închide ochii, face mişcări de supt şi lins cu buzele şi limba. Publicul se zvîrcoleşte în hohote de rîs, şi numai femeia cea mărunţică îşi aţinteşte asupra lui ochii şi privirea ei e atît de îndurerată, încît mi-e greu să hotărăsc dacă înfăţişarea ei îţi rupe inima sau e ridicolă.

— Pînă una-alta, clasa mea pleacă în tabără de premilitărie în sudul ţării, Beer-Ora se numea locul, undeva lîngă Eilat…

Iată că vine şi asta. Aproape uite-aşa, că veni vorba. Sînt de-acum două săptămîni de cînd a avut loc convorbirea noastră telefonică, şi tot aştept să ajungă acolo. Să mă tîrască acolo cu el, în prăpastia aceea.

— Ţineţi minte timpurile regimentelor de tineret, băieţi? Ştie cineva din sală dacă în zilele noastre mai există premilităria? Nu mai există? Mai există? Nu mai există?

Golul unei lungi căderi.

Sînt cinci paşi între mine şi uşă.

Dulceaţa răzbunării care se urzeşte împotriva mea.

O judecată dreaptă.

— Vă pun pe masă o mie de dolari că