ăia de stînga au desfiinţat premilităria. Nu? Nu ştiu, ghicesc şi eu, precis că-i deranjează că unora chestia asta le face plăcere, şi asta, vedeţi mata, mai e şi, carevasăzică, educaţie militară a copiilor, brrr! Eram mai ceva ca la Sparta, sau aduceam cu nişte mameluci?

Umblă şi măreşte turaţia motorului care-l pune în mişcare. Ştiu de-acum, cunosc. Îmi îndrept spinarea fără să mă ridic de pe scaun. N-o să mă prindă nepregătit.

— Plecăm la drum, ne ispiteşte el cu o şoaptă entuziastă, la ora cinci dimineaţa, încă e-ntuneric, părinţii ne aduc pe jumătate adormiţi la Umschlagplatz, glumeeeeesc, îşi loveşte cu palma degetele celeilalte mîini, mi-a scăpat, boala lui Tourette a grăit din mine – fiecare n-are voie să ia cu el decît un singur rucsac. Se face apelul, sîntem urcaţi în camioane, ne despărţim de părinţi, după aceea şedem zece ore pe bănci de lemn care-ţi rup spinarea, şedem unul în faţa celuilalt, pentru ca, ferească Dumnezeu, să nu ratăm vreun borît, genunchii se ating de genunchi, eu beneficiez de cei ai lui Shimshon Borenstein, nu ceva grozav, cîntăm imnurile noastre de întîrziaţi mintal, imnuri ale secţiei de reabilitare pentru răniţii în război, pe-un şurub are piciorul, pe balama e capul lui, iar noaptea îşi atîrnă braţul sus pe perete într-un cui! În sală cîteva femei încep de-acum să cînte cu entuziasm, şi el le ţintuieşte cu o privire lungă şi ucigătoare. Ia spune, duduia care conversează cu răposaţii, se interesează el fără s-o privească, poate că mă pui în legătură cu mine însumi pe cînd aveam vîrsta aceea?

— Nu, mormăie ea cu capul plecat, numai la club în sat, la clubul pentru copii, numai acolo am voie, şi chiar şi acolo numai cu persoane care au murit.

— Mi se potriveşte perfect, conchide el, şi apropo, în general nu voisem deloc să mă duc în tabăra asta, să mă-nţelegeţi bine, eu pîn-atunci nu plecasem de-acasă niciodată pentru-o săptămînă-ntreagă, nu mă despărţisem de ei amîndoi pentru atît de multă vreme, nici nu fusese vreodată nevoie! Pe atunci nu se călătorea una-două în străinătate, sigur nu era pentru oameni ca noi, pentru noi străinătatea exista numai din necesităţi de exterminare, şi nici prin ţară nu călătoream, unde să călătorim? Cine ne-aştepta? Ne aveam numai pe noi trei, tata-mama-copilul, şi cînd stăteam lîngă camioane, ăsta-i adevărul adevărat, m-a cuprins deodată frica, nu ştiu, ceva în toată situaţia, eppes, ceva nu era pe gustul meu, ca şi cum aş fi presimţit ceva, sau poate că mă temeam, nu ştiu, să-i las singuri unul cu celălalt…

El a ajuns la Beer-Ora cu şcoala lui, şi eu cu şcoala mea. N-ar fi trebuit să fim împreună în aceeaşi tabără. Şcoala lui urma să fie trimisă la altă bază de premilitărie (la Sde-Boker, pare-mi-se), dar comandamentul regimentelor de tineret avea alte rezonuri, şi amîndoi ne-am trezit la Beer-Ora, împreună, în aceeaşi secţie şi în acelaşi cort.

— Şi-am început să-i spun lui taică-meu că nu mă simt bine, să mă ia acasă, şi el a spus: Numai peste cadavrul meu, să mor eu, aşa a spus, şi eu am intrat într-o tensiune şi mai mare şi-am început să bocesc, mai mare ruşinea…

— Nu, cînd mă gîndesc la asta acum, mi se pare teribil de straniu că am plîns acolo de faţă cu toţi, gîndiţi-vă, aveam aproape paisprezece ani, un nătărău destul de mare, şi taică-meu s-a enervat că noi îl facem de băcănie pentru că maică-mea m-a văzut plîngînd şi-a-nceput şi ea să plîngă, întotdeauna era aşa, la plîns ea întotdeauna se alătura cu plăcere. Şi el nu era în stare s-o vadă plîngînd, imediat începea şi el să lăcrimeze, era un tip foarte sensibil, şi mai cu seamă faţă de ea, nimic de spus, tăticu’ într-adevăr o iubea, în felul lui, cum se spune, dar o iubea, recunosc, o iubea, poate ca o veveriţă sau un şoricel care a găsit nişte sticlă frumoasă sau o bilă de sticlă colorată şi nu încetează s-o privească… Şi Dovală zîmbeşte: Fluturaş s-ar fi numit o bilă ca asta, cum era ea, maică-mea – vă mai amintiţi că erau bile dintr-astea frumoase? C-o formă de fluture înăuntru?

Cîţiva bărbaţi din sală îşi mai amintesc, şi-mi amintesc şi eu, şi-şi aminteşte şi o femeie, voinică şi cu părul argintiu tuns scurt. Sîntem toţi de-o vîrstă, mai mult sau mai puţin. Oamenii aruncă nume. Durdulia, Sfădiţa, Afumata. Contribui şi eu – adică desenez pe şerveţelul verde – bila olandeză, cu desenul de floare înăuntru. Găştile de tineri din sală rînjesc văzînd entuziasmul nostru. Dovală stă şi zîmbeşte, absoarbe în adîncul lui căldura momentului. Cu mîna stîngă face deodată înspre mine o mişcare ca şi cum mi-ar arunca o bilă. Duioşia şi căldura de pe chipul lui mă zăpăcesc.

— Lucruri de-astea nu se mai fabrică, vă spun, pentru că maică-mea era pentru el, aşa mi se pare în orice caz, ca un dar din ceruri, ceva grozav de scump ce-i fusese dat să păzească, dar parcă imediat ce i s-a dat i s-ar fi spus şi: Ia seama, tu eşti pus numai ca s-o păzeşti, ai înţeles? Nu eşti pus să fii într-adevăr cu ea, ci numai pe dinafară să fii cu ea! Cum stă scris în Cartea Sfîntă? Apropo, Netania, Cartea Sfîntă e ceva unic! E o carte mai mult decît recomandabilă, dacă n-aş fi un om atît de reţinut aş spune că e cartea cărţilor, e plină de pasaje deocheate! Şi acolo stă scris imediat la intrare „Adam a cunoscut-o pe nevasta sa Eva“, aşa stă scris ori ba? Aşa stă scris, răspund cîteva glasuri. Frumos, jos clopul, mister Adam, eşti bărbat între bărbaţi, bagă numai de seamă că stă scris c-ai