cunoscut-o, nu stă scris c-ai înţeles-o, a, fetelor? N-am dreptate? Femeile din sală îl ovaţionează. Un inel de căldură vine dinspre ele, pluteşte prin aer şi-l înconjoară ca un nimb. El le face cu ochiul. El izbuteşte nu ştiu cum să le cuprindă pe toate într-o singură ocheadă, şi cu toate astea eu simt că fiecare dintre ele a primit o ocheadă puţin diferită.

— N-a priceput, n-a priceput taică-meu ce-i cu femeia asta frumoasă care toată ziua tace şi citeşte întruna şi ţine uşa mereu închisă, şi nu-i cere nimic şi nu vrea nimic, şi el cu toate combinaţiile lui nu face asupra ei nici o impresie. Uite, a reuşit să-nchirieze cu două sute cincizeci de dolari pe lună depozitul din dosul frizeriei unei familii de patru suflete! Ta-tam! Uite, a cumpărat o ladă cu pantaloni de diftină veniţi cu o navă de pescuit de la Marsilia cu un mic defect la fermoar, nădragi care pe urmă ne-mput casa vreme de doi ani, aleluia! Şi ea şedea lîngă el la masa din bucătărie în fiecare seară, ani de zile tot aşa, mai înaltă decît el c-un cap, şedea ca de gheaţă – el îşi întinde acum înainte braţele lipite unul de altul într-o mişcare de elev ascultător sau de deţinut care întinde mîinile ca să i se pună cătuşele – şi el îi deschidea carnetul cu scris minuscul şi cu tot felul de nume de cod pe care el le născocea pentru clienţii şi furnizorii lui, şi pentru cei care fuseseră OK cu el, şi pentru cei care-l regulaseră: Faraon, Drăgălaşul din Sosnowiec, Sarah Bernard, Zisha Breitbart, Goebbels, Rumkowski, Meir Vilner, Ben Gurion, şi se entuziasma, trebuia să-l fi văzut. Şi transpira, şi era roşu, şi degetul îi tremura pe cifre, şi tot timpul îi aducea dovezi, ca şi cum ea l-ar fi contrazis, ca şi cum ea în general l-ar fi ascultat, că peste atîţia şi atîţia ani şi atîtea şi atîtea luni o să aibă destui bani ca să ne putem muta într-o casă de trei camere şi cu balcon în Kiriat Moshe.

Îşi ridică privirea către sală, ca şi cum ar fi uitat pentru o clipă unde se află. Şi numaidecît se lămureşte, cere iertare cu un surîs şi cu un dat din umeri.

— După zece ore de drum ajungem la o găoază în Neghev, sau în Arava, ceva lîngă Eilat, hai să vedem, o să-ncerc şi eu să intru-n comunicare cu mine însumi, fie-mi amintirea binecuvîntată… Îşi rostogoleşte ochii, îşi dă capul pe spate şi mormăie: Văd… Munţi castanii şi roşii văd, şi deşert, şi corturi, şi barăci ale comandamentului, şi o sală de mese, şi în vîrful catargului drapelul sfîşiat al Israelului şi băltoace de motorină, şi un generator degenerator care în fiecare clipă se defectează, şi cutii de tablă pentru mîncare pe care le primeam atunci la bar-mitzva şi pe care le spălam la robinete cu un burete împuţit şi cu apă rece, aşa că toată grăsimea rămînea pe ele…

Acum publicul e-al lui pe deplin. Publicul îşi bălăceşte picioarele în ape cunoscute. Am fost patru zile, eu şi cu Dovală, în aceeaşi secţie, şi cea mai mare parte a timpului am locuit în acelaşi cort şi am mîncat în sala de mese la aceeaşi masă, şi n-am schimbat între noi nici măcar un singur cuvînt.

— Şi instructorii acolo la bază, comandanţii chipurile, fiecare e un imbecil care suferă de-un beteşug în altă parte a trupului. Fiecare e ca o ciornă de om. La armata adevărată n-au fost luaţi, şi atunci i-au pus comandanţi peste nişte copii la premilitărie. Unul e saşiu, de la un metru nu mai vede, altul are platfus, altul are hernie, altul e din Hulon. Credeţi-mă, din zece îndrumători ca ăştia s-ar fi putut monta un singur om normal.

— Ascultă, se adresează el cu un oftat femeii care ştie să comunice cu morţii, din cauza dumitale mi se-acreşte laptele din termos, uită-te şi dumneata cum rîde-aici toată lumea, glumele mele nu te-amuză?

— Nu.

— Ce, glumele mele sînt proaste?

— Glumele tale nu sînt bune. Ochii îi sînt aţintiţi asupra mesei şi degetele îi ţin cu putere mînerele poşetei.

— Nu sînt bune, pentru că nu te fac să rîzi, întreabă el delicat, sau pentru că, să spunem, sînt răutăcioase?

Ea nu răspunde imediat. Cugetă.

— Şi una, şi alta, spune ea în cele din urmă.

— Nici nu te fac să rîzi glumele mele, îi tălmăceşte el intenţia, şi sînt şi pline de răutate.

Ea se mai gîndeşte o clipă: Da.

— Dar aşa e în stand-up.

— Atunci asta nu-i în regulă.

El o priveşte îndelung, amuzat: Atunci de ce-ai venit?

— Pentru că la clubul meu mi s-a spus stand-up, şi eu am crezut că e vorba de karaoke.

Stau de vorbă ca şi cum în afară de ei n-ar fi nimeni în sală.

— Acum ştii ce-nseamnă, poţi să pleci.

— Vreau să rămîn.

— Dar pentru ce? Nu-ţi face plăcere. Aici nu faci decît să suferi.

— E-adevărat. Faţa i se întristează. Fiecare sentiment care trece prin ea i se vădeşte imediat pe faţă. De fapt, mi se pare că în cursul serii eu o privesc nu mai puţin decît îl privesc pe el. Abia acum am băgat de seamă: îmi plimb neîncetat privirea de la el la ea, îl