— Te rog, du-te, o să-ţi fie greu de-acum încolo.

— Vreau să rămîn. Cînd îşi rotunjeşte gura, cercul exagerat de ruj îi dă înfăţişarea unui mic clovn jignit. Dovală îşi suge obrajii scofîlciţi, şi ochii lui parcă se apropie unul de celălalt. OK, mormăie el: Te-am prevenit, scumpo. Să nu vii pe urmă cu reproşuri.

Ea îl priveşte uluită, fără să înţeleagă, şi apoi se crispează toată.

— Haide, Netania! strigă el cu un glas îngrozitor, pur şi simplu latră către public. După zece ore ajungem, sîntem instalaţi în cort, corturi mari, cîte zece-douăzeci de băieţandri într-un cort, poate mai puţin? Nu ţin minte, nu mai ţin minte, în general nu mai ţin minte nimic, nu vă bizuiţi pe mine nici de doi bani, vă jur pe viaţa maică-mii, capul meu e ca o strecurătoare, vă jur, cînd copiii mei încă mai ştiau că au un tată şi veneau să mă viziteze, le spuneam, alo! mai întîi şi-ntîi, puneţi-vă ecusoane cu numele voastre!

Rîs slab.

— Şi-acolo la Beer-Ora, sîntem învăţaţi tot ce un adolescent evreu mîndru trebuie să ştie, cum să te caţeri pe-un zid, dac-o să mai fie vreodată nevoie să fugim dintre zidurile ghetoului; şi cum să ne tîrîm, asta pentru conductele de scurgere ale canalizării; şi cum să executăm cutceţif, adicătelea culcat, tîrîş, cercetează, ţinteşte, foc, pentru ca naziştii să nu-nţeleagă ce-nseamnă cuvîntul ăsta şi să se simtă umiliţi; şi sîntem obligaţi să sărim de pe un turn într-o pînză de cort, de asta v-aduceţi aminte?, şi să mergem pe frînghie ca nişte cameleoni, şi să facem marşuri de zi şi marşuri de noapte, şi să transpirăm şi s-alergăm în jurul bazei pe o arşiţă îngrozitoare şi să tragem cinci cartuşe cu un puşcoci ca să ne simţim de parc-am fi James Bond, şi eu – genele îi freamătă pios – pe mine tocmai împuşcăturile mă apropie de mama, Yiddischkeit, pentru că maică-mea, v-am povestit?, nu v-am povestit?, maică-mea lucra la Ierusalim la Industria Militară, tria gloanţe măicuţa mea cea dulce, şase ture pe săptămînă, taică-meu îi aranjase serviciul ăsta, cu siguranţă cineva îi era obligat cu ceva şi ea a fost primită acolo cu toate ale ei. Tăiaţi-mă bucăţele, nu ştiu ce-a fost în capul lui, al lui taică-meu, la ce s-a gîndit, nouă ore zi de zi, ea, gloanţe pentru puşcă, ta-ta-ta-ta-ta! Şi el apucă un pistol-mitralieră imaginar şi trage în toate părţile şi strigă cu o voce răguşită: Beer-Ora, here-I-come! Închipuiţi-vă, serviciu la bucătărie! Închipuiţi-vă, cazane imense! Şi mîncărime de la pături, ca o rîie. Ne scărpinăm cu toţii ca nişte Iovi de jucărie şi suferim cu toţii de diaree fără restricţii, fiindcă atotputernicul bucătar-şef a primit o stea în ghidul Michelin pentru excursii cu tema dizenterie…

Şi de cîteva clipe nu mă mai priveşte în ochi.

— Iar seara chefuri şi focuri de tabără şi cîntat în cor şi stingere ca la cercetaşi, eu cu puţa mea am primit să sting licurici, şi dă-i cu rîs şi veselie, şi băieţi şi fete, şi el şi ea dansează cracoviac, şi eu, ce să mai vorbim, o sărbătoare necontenită! Bufonul secţiei mele am devenit acolo, rîdeţi cu mine, daţi-mi atenţie, mă aruncau ca pe-o minge de la unul la altul, eram mic, uşor, şi după vîrstă eram acolo cel mai mic, mi-au socotit o dată doi ani într-un an, n-are importanţă, nu c-aş fi fost cine ştie ce deştept, pur şi simplu s-au săturat de mine şi mi-au dat un şut în sus. Iar în tabără m-au făcut deodată mascota secţiei, ursuleţul visurilor lor. Înainte de orice exerciţiu sau de orice ieşire în poligon fiecare venea şi-mi dădea un dupac mititel, dar bine intenţionat, cu multă simpatie. Bambino, aşa mi se spunea acolo, pentru prima oară am avut la ei un nume normal, nu Cizmă şi nu Hainiviii…

Aşa l-am întîlnit acolo: am ajuns la unitate şi am intrat în cort ca să-mi despachetez rucsacul, şi am văzut trei băieţi zdraveni pe care nu-i cunoşteam aruncînd prin aer de la unul la altul un sac militar, înăuntrul căruia un copil scotea urlete de animal. Nu-i cunoşteam pe băieţi. Eram singurul din şcoala mea care fusese trimis în cortul acela. Presupun că instructorul meu de la premilitărie, care ne împărţise pe corturi, se gîndise că în orice loc o să mă simt la fel de străin. Îmi amintesc că am înţepenit la intrarea în cort. Nu puteam să încetez să privesc. Cei trei băieţi erau în maiouri, şi bicepşii lor luceau de sudoare, copilul din sac încetase să ţipe şi acum plîngea, iar ei rînjeau fără să scoată un sunet şi-l aruncau de la unul la altul cu putere şi cu avînt.

Mi-am pus rucsacul pe un pat care părea liber, în apropierea intrării în cort, şi m-am aşezat pe pat cu spatele către ce se întîmpla. N-am îndrăznit să intervin, dar nici nu eram în stare să ies din cort. La un moment dat am auzit o lovitură puternică şi am sărit. Sacul pesemne îi scăpase din mîini unuia dintre ei şi căzuse pe podeaua de beton. Atunci a fost deschis dinăuntru cu repeziciune şi un cap cîrlionţat, negru ca pana corbului, a răsărit de-acolo, şi eu l-am recunoscut imediat. Băieţii au văzut probabil ceva pe faţa mea şi au început să rînjească. Dovală şi-a întors faţa după privirile lor pînă la mine şi m-a privit perplex. Faţa îi era udă de lacrimi. Întîlnirea a fost dincolo de puterea noastră de înţelegere, şi, într-un anumit sens, şi mai presus de puterile noastre. N-am dat nici un semn că ne-am recunoscut unul pe celălalt. Chiar şi negativele imaginilor noastre se armonizau