de minune. În gîtlejul meu a îngheţat ţipătul lui, aşa am simţit. Apoi mi-am înălţat capul cît de sus am putut şi l-am întors într-o parte, şi am ieşit din cort, însoţit de rîsetele lor.

— Şi erau acolo chestii cu băieţi şi cu fete, şi hormoni noi, abia scoşi din nailoane, şi coşuri care plesneau cu un zgomot vesel, iar eu în chestiile astea eram încă destul de necopt, să mă-nţelegeţi bine, abia-începusem să mă dibui pe mine însumi cu broşuri şi poze şi altele de felul ăsta, şi în privinţa trecutului la fapte eram, de fapt, pe poziţie de spectator, dar mă delectam n-am cuvinte cît de mult cu spectacolul pe care-l vizionam – o întreagă viziune asupra vieţii am dobîndit acolo.

Zîmbeşte, i se zîmbeşte. Ce le vinde el aici? Ce-şi vinde el sieşi?

Puţină vreme după ce-am dat unul peste altul în cort l-am întîlnit din nou în sala de mese. Fiindcă dormeam în acelaşi cort, stăteam şi la aceeaşi masă, deşi, spre norocul meu, departe unul de celălalt. Îmi umpleam farfuria şi nu mă uitam decît în ea, şi cu toate astea am văzut cînd colegii lui de clasă i-au răsturnat în supă o solniţă întreagă, şi el a sorbit din supă cu o faţă veselă şi a plescăit cu zgomot din buze şi i-a făcut să se tăvălească de rîs. Cineva i-a smuls de pe cap şapca, şi şapca a zburat încolo şi încoace de-a lungul mesei, şi din cînd în cînd se muia în cîte ceva, iar în cele din urmă i-a aterizat pe cap şi de pe şapcă îi picura pe faţă sos. Şi-a scos limba şi a lins. Cîteodată, în timp ce jubila şi făcea grimase, privirea lui trecea peste faţa mea indiferentă şi goală.

La sfîrşitul mesei i-au băgat în gură cu de-a sila o jumătate de banană, şi el s-a scărpinat la coaste şi a scos ţipete de maimuţoi, pînă cînd comandantul secţiei i-a ordonat să-şi ţină gura şi să stea liniştit.

Noaptea, cînd după stingere eram toţi culcaţi în paturile noastre, băieţii din cort îi cereau să povestească visurile pe care le visează despre o fetişcană din clasa lor, care era deosebit de dezvoltată. El povestea. Rostea cuvinte pe care nu credeam că le cunoaşte. Era vocea lui, era fluenţa vorbirii lui, erau bogăţia şi fantezia lui. Stăteam culcat fără să mă mişc, aproape fără să respir, şi eram absolut sigur că dacă el n-ar fi fost în cort, ei s-ar fi năpustit asupra mea.

Un băiat din clasa lui a început să fugă deodată între cele două rînduri de paturi şi să imite vorbirea tatălui lui Dovală, şi încă un băiat îi venea din faţă şi o imita, pe cîte se părea, pe maică-sa. Mi-am acoperit capul cu pătura soldăţească. Băieţii rîdeau, şi Dovală rîdea şi el cu ei. Pe atunci încă nu i se schimbase vocea, şi printre glasurile lor ea răsuna cu o prospeţime ciudată. Cineva a spus: Dac-aş merge pe Dizengoff cu Grinstein, s-ar crede că umblu cu o fată, şi un val mare de rîsete a inundat cortul.

După a doua noapte l-am implorat pe instructorul meu de la premilitărie să mă mute în alt cort. În a treia noapte eram deja culcat în alt pat, în alt cort, departe de cortul lui, şi încă mai simţeam tremurul cortului aceluia. În a patra noapte m-au pus de gardă împreună cu o fată din clasa mea, şi de-acum nu mă mai gîndeam la Dovală. Avea dreptate: îl ştersesem din minte.

Iar noaptea pe-ntuneric alergăm repede printre corturi şi peste tot auzi ahhh şi auuu, şi ia-ţi mîna de-acolo, prostule, dar cel puţin pîn-aici am voie? Şi pfui, ce faci tu acolo cu limba? Şi pune mîna numai cît s-o simţi, şi eu pe bune, pe bune nu pot azi, şi maică-mea o să mă omoare, şi blestemat fie tac-tu, cum se desfac toate cataramele astea, şi asta ce mai e, mamă, ce-a ţîşnit pe mine, şi ticăloaso, ai tras fermoarul peste sulă…

Publicul lui urcă şi coboară acum pe valuri de rîs. El încă se mai fereşte de privirea mea. Eu aştept. Sînt gata. Peste o clipă sau două mi se va adresa şi îmi va zîmbi cu un zîmbet larg: Ia te uită ce întîmplare, ce mică e lumea! Mult stimatul domn judecător Avishai Lazar era şi el acolo!

În a doua mea dimineaţă în tabără am fost trimis de la poligonul de trageri să aduc plosca de apă pe care-o uitasem în cort. Îmi aduc aminte cît de plăcut a fost să fiu deodată singur, fără zgomotul şi fără strigătele şi ordinele care clipă de clipă umpleau tot spaţiul, şi ce uşurare era să fiu în sfîrşit fără el, fără chinul prezenţei lui. Aerul era foarte curat şi în toate era un fel de prospeţime paşnică şi liniştitoare (acum, cînd scriu despre asta, îmi revin mirosurile apei şi al săpunului de la spălatul de dimineaţă, care se adunau în micile gropi de beton ale podelei cortului).

M-am aşezat pe patul meu. Toate pînzele cortului erau ridicate şi puteam contempla în linişte deşertul, a cărui frumuseţe mă entuziasma şi chiar mă consola niţel de cînd sosisem aici. Îmi dădeam silinţa să-mi golesc capul de orice gînd.

Şi tocmai atunci, poate pentru că eram, pentru o clipă, lipsit de apărare, am simţit că-mi urcă în gîtlej un plîns cum nu mă podidise niciodată, şi imediat am simţit că e un plîns de doliu, după o pierdere îngrozitoare, care peste încă o clipă mă va zgîlţîi fără să poată fi oprit.