Pe neaşteptate în cort a intrat Dovală. M-a văzut şi a îngheţat. După aceea s-a apropiat cu pas nesigur, aproape împiedicat, de patul lui şi a cotrobăit în rucsacul lui. Eu m-am năpustit asupra rucsacului meu şi am scotocit în el şi mi-am îngropat în el faţa. Plînsul cel mare s-a uscat dintr-odată. După o clipă sau două, cum n-am auzit nici un sunet, am crezut c-a ieşit şi mi-am ridicat capul. Stătea lîngă patul lui, cu faţa către mine şi cu braţele căzute de-a lungul trupului. Am schimbat nişte priviri stupide, întunecate. I s-au mişcat buzele, poate c-a vrut să spună ceva. Sau a încercat să zîmbească, ca să-mi amintesc de el, de noi. Eu am reacţionat pesemne cu o mişcare de avertizare, sau de recul, sau de scîrbă. I-am văzut faţa schimonosită de o grimasă, tremurînd.

Şi asta a fost tot. Cînd am privit din nou, l-am văzut depărtîndu-se de cort.

Şi-atunci, în ziua a treia, strigă el, sau poate în ziua a patra, cine mai ţine minte? În general, cine mai ţine minte ceva? Chiar că pot de-acum să spun: binecuvîntată fie-mi memoria, stăm în cerc pe pămînt, un soare cumplit, dacă e o umbră, e numai de la vulturii care aşteaptă – haide, crăpaţi, şi instructorul ochelarist saşiu şi miop ne explică despre camuflaj sau altceva, şi deodată dinspre baraca comandantului aleargă o soldăţică, sergent cred, bum bum, aleargă, o fată scundă, dar cu o greutate categoric remarcabilă, pocneşte pe ea uniforma, picioarele ca nişte căprioare, fiecare picior o căprioară, ha, un mic omagiu umorului anilor şaizeci, şi într-o secundă e lîngă noi, elevul de serviciu încă n-apucă să dea Atenţie! şi ea, cu respiraţia tăiată, ne trînteşte: Grinstein Dov, ăsta e-n secţia asta?

Şi momentul ăsta îl ţin minte perfect. Nu pe soldăţica însăşi, ci felul strident în care i-a rostit numele, un apel care m-a speriat, pentru că visam la ceva şi n-am văzut-o apropiindu-se. Numele lui s-a prăbuşit asupra mea în chip atît de surprinzător, încît aproape c-am sărit în panică să spun că eu sînt acela.

Şi eu, fraţilor, numaidecît am simţit ceva teribil de-mpuţit. Şi toată clasa, toţi bunii mei prieteni, toţi mă arată cu mîinile, el e! Ca şi cum i-ar fi zis fetei: Pe el! Ia-l pe el, nu pe mine! Halal prieteni, rîde şi nu mă priveşte, să fi fost împreună cu ei la selecţie precis că n-ar fi fost nici o plăcere. Şi sergenta spune: Vino cu mine repede la comandant. Şi mie-mi iese un glas castrat ca ăsta: Dar ce-am, făcut, domnişoară sergent? Prietenii mei rîd, chestia îi distrează, „Dar ce-am făcut, domnişoară sergent…“ Dumnealor îi strigă: Aranjează-l c-o plîngere pentru luat la labă, pentru băşini în cort, mă pîrăsc şi spun minciuni, cîntă în cor: Radieră la carceră! Ra-di-e-ră la car-ce-ră! Ca să înţelegeţi exact, în clasă mi se spunea şi Radieră. De ce Radieră? Frumos din partea voastră că vă interesaţi, suflete de aur. Pentru că pe-atunci aveam pistrui, acum nu-i mai am, s-au dus, dar pe-atunci eram plin de pistrui – da, corect, cineva s-a căcat pe ventilator, îţi mulţumesc pentru explicaţia originală, masa nouăsprezece…

Îşi răsuceşte încet capul în direcţia strigătului, trucul lui obişnuit, şi înfige în cel care strigase o privire lipsită de expresie. Şeful de sală aprinde un bec deasupra celui care strigase şi lumina dezvăluie un bărbat grăsun şi ras în cap, care poartă un sacou galben. Dovală nu-şi ia privirea de la el. Şi-a coborît pleoapele pe jumătate. Publicul pocneşte de rîs.

— Bună seara, Toni Soprano cu musă de lămîie, spune el dulce, bun venit sub acoperişul nostru, şi să ai parte de-o noapte de cristal, înţeleg că matale eşti acum între două serii de medicamente, şi tocmai în seara asta, cînd sînt mînat de karma vieţii mele, trebuia să ieşi să te-aeriseşti? Nevasta bărbatului îl bate pe spate rîzînd cu lacrimi, şi el răsuflă greu, dă jos de pe el mîna ei consolatoare. Nu-nu, frate, reacţionează Dovală prompt, ca la un semnal de alarmă, te luăm cu frumosul, îţi vrem numai binele! Ioav, dă-i amicului nostru un shot de votcă în contul meu, dar nu uita să-i pui în păhărel două pastile de calmant şi cîteva de psihostimulent la nivel cerebral… Nu, matale eşti absolut OK, bărbate, la sfîrşitul serii o să primeşti premiul Al-Qaeda pentru inteligenţa emoţiilor, nu rîd de dumneata, frate, rîd cu dumneata, împreună cu dumneata, totul e numai de chichi, închipuie-ţi numai că gluma cu ventilatorul am mai auzit-o o dată-de două ori în viaţă, aveam în clasă pe unul, mi se pare că v-aţi fi înţeles de minune, dumneata şi cu el, era exact la fel, copy – îşi pune palma în jurul gurii şi ne şopteşte: Gingăşie de glonţ dum-dum şi farmec de vintre şi de stinghii – rîd cu matale, şezi! Rîde! Şi ăla de fiecare dată cînd mă vedea, dar absolut de fiecare dată, opt ani, pe cinstea mea, mă întreba dacă nu vreau o radieră ca să-mi şterg pistruii, aşa că Radieră s-a lipit de mine, m-ai înţeles? Nu-i aici întîmplător şi cineva care a fost cu mine la şcoală? Nu? Atunci pot să mint liber mai departe? Bravos! Pe scurt, mă ridic şi-mi scutur fundul de nisip – că veni vorba, aşa au început „furtunile din Neghev“, da-da, ăsta e numele dat pogromurilor datorită cărora s-a ridicat sionismul – şi eu îmi las colegii şi merg după ea, şi ştiu de-acum că asta-i, am căcat steagul, din acel prim moment am avut presimţirea că nu mă mai întorc aici, că pentru mine s-a terminat acum povestea asta, copilăria mea adicătelea.

Soarbe din termos. În spaţiul sălii răsună din nou un ecou neclar de ţăcănit nervos. Oamenii