încă mai aşteaptă să vadă încotro suflă în seara asta vîntul. Creditul de care se bucură Dovală din partea lor se epuizează picătură cu picătură. Trupul meu le simte reacţia ca pe-o cădere rapidă de zahăr. Îmi aduc aminte: cu o clipă înainte să-i răspundă soldăţelei şi să se ridice, m-a căutat cu ochii şi mi-a aruncat o privire lungă, rugătoare. Eu am evitat privirea asta.

— Ce credeam? mormăie el pe scenă. Azi toată lumea vorbeşte despre copii acceptaţi-neacceptaţi.

— Ce? A? Nu vă fac să rîdeţi, precum văd. Sînteţi un public dificil şi foarte rafinat, care judecă după criterii europene. Primiţi, rogu-vă, o teorie psihologică în care e şi-un vîrf de emoţie. Pe cînd eram copil aveam o unitate de măsură cît se poate de ştiinţifică şi de exactă ca să ştiu care copil e acceptat şi care nu-i. Eu numesc asta indicele şiretului. Care-i treaba? Să luăm un grup de copii care se-ntorc de la şcoală. Merg, rîd, vorbesc, strigă. Copii. Unul dintre ei se-apleacă să-şi lege şireturile. Acum, dacă grupul se-opreşte imediat, dar toţi! absolut tot grupul!, chiar şi cei care erau cu spatele şi nici măcar n-au văzut că unul s-a oprit din mers, dacă toţi se opresc imediat şi-l aşteaptă – atunci el e in, e aranjat, e acceptat. Dar dacă nimeni din grup nu observă măcar că unul s-a oprit, şi abia la sfîrşitul clasei a opta, să zicem, la petrecerea de absolvire, cineva întreabă: Ia spuneţi, ce-i cu ăla care s-a oprit să-şi lege şireturile? atunci să ştiţi că acela sînt eu.

Femeia cea mărunţică stă pe marginea scaunului, cu gura puţin căscată şi picioarele lipite strîns. Şi el, în timp ce bea din termos, o priveşte în ochi, şi după aceea priveşte în sfîrşit în ochii mei. E o privire lungă şi adîncă. Pentru prima oară de cînd a început să spună povestea asta mă priveşte direct în ochi, şi am senzaţia stranie că a luat de la femeie lumina unei făclii şi mi-a transmis-o mie prin privirea lui.

— Pînă una-alta, merg după soldăţică, şi-mi trece prin cap că ori o să fiu pedepsit pentru ceva ce-am făcut – dar ce oare puteam să fac?, copilul cel mai naiv din toată tabăra, cel mai prostan. Un copil bun… Îi zîmbeşte şi-i face cu ochiul femeii micuţe, şi imediat după aceea mă caută pe mine: Ia spune, stimate domnule judecător, amice, cuvîntul ăsta încă mai circulă pe piaţă? În zilele noastre se mai spune „prostan“? Ăsta nu-i un cuvînt pentru colecţionarii de antichităţi?

Nu e nici o ostilitate în glasul lui şi nici în privirea lui, asta mă derutează. Îi confirm că vorba asta încă mai există. O rosteşte într-o şoaptă prelungă, el pentru el, o dată-de două ori, iar eu nu rezist ispitei şi o şoptesc împreună cu el.

— Ori că e aici ceva legat de taică-meu, ceva ce i s-a năzărit pe neaşteptate, poate c-a hotărît că e ceva ce nu-i convine în toata tabăra asta de premilitărie, sau îi răneşte demnitatea, sau a descoperit, să spunem, că premilităria e ceva ce ţine de Partidul muncii, pe cînd el e de dreapta, sau, cel mai logic, a găsit broşurile porno în lada jaluzelei din camera mea şi mă invită la o consfătuire, cum pot eu să ştiu, în cazul lui într-adevăr nu puteai să ştii niciodată dincotro o să se-abată asupra ta lovitura.

Se opreşte la marginea scenei, aproape de tot de mesele din faţă, şi-şi îndeasă cu putere mîinile la subsuori. O parte din spectatori îşi ridică privirile spre el. Alţii se cufundă în ei înşişi cu un fel ciudat de uluire moale, ca şi cum şi-ar fi pierdut speranţa că-l mai pot urmări, şi cu toate astea nu se pot desprinde de el.

— Şi-atunci îmi dau seama că ea, domnişoara sergent, îmi vorbeşte. Merge repede şi vorbeşte repede şi spune că trebuie să mă-ntorc acum acasă, şi că nu e timp, pentru că la ora patru trebuie să fiu la înmormîntare, şi nu-şi întoarce capul către mine, ca şi cum, nu ştiu, i-ar fi teamă să mă privească, şi tot timpul am în faţa ochilor, nu uitaţi, fundul ei, care e categoric ceva impunător. Bine, asta-i tocmai o temă consistentă, fundul. Spuneţi-mi voi, bărbaţi, cu mîna pe inimă, pe inimă, am spus, masa treisprezece!, aşa ca-ntre noi, aţi văzut vreodată o femeie mulţumită de propriul ei fund? O singură femeie ca asta aţi întîlnit vreodată sub soare?

Continuă să vorbească. Îi văd buzele mişcîndu-se. Îşi flutură mîinile, zîmbeşte. În capul meu se lasă o ceaţă albă, lăptoasă.

— Cunoaşteţi figura asta cînd dumneaei stă-n faţa oglinzii şi se uită înapoi din partea asta, şi pe urmă din partea cealaltă… Şi apropo, o femeie, cînd e vorba de fundul ei personal, poate să-şi învîrtă capul peste trei sute şi şaizeci şi cinci de grade, şi asta fără nici o problemă, garantat! Faptul e dovedit ştiinţific! Şi asta-i o mişcare pe care în toată creaţiunea n-o mai pot face decît încă doi subiecţi şi-atît – floarea soarelui şi arborele cotit dintr-un motor. Şi-atunci ea se-ntoarce-aşa…

Îşi ilustrează fraza, aproape că alunecă de-a-ndăratelea pe mesele de lîngă scenă. Mă uit împrejurul meu. Văd o sumedenie de găuri. Mici cavităţi căscate de rîs.

Şi ea priveşte… Şi cercetează… Şi nu uitaţi că ea are-n cap un program anume, Google-cur, care-n orice moment i-l compară pe-al ei cu dimensiunile lui de atunci cînd ea avea şaptesprezece ani, şi-ncet-încet face-o mutră, şi asta e mutra pe care ea o are numai şi numai şi exclusiv pentru chestia asta, o mutră endemică se