de la maşină, am văzut că se apropia de noi un individ grăsuţ, cu mustaţă, însoţit de alţi doi tipi cenuşii, fără relief. S-a prezentat: colonel de Miliţie... De la circa... „Domnule doctor“, a spus el, „vă rog să mă însoţiţi la circa de poliţie pentru nişte lămuriri“.

Mi-am amintit ce spunea Soljeniţîn, în Stejarul şi Viţelul: să nu te laşi arestat. Să dai din mâini şi din picioare, să urli. Dar să nu te laşi. Câteodată merge. Despre asta vorbisem şi cu Ion. „Gunoaiele“, spunea el, „trebuie să prezinte ceva, un mandat, o convocare. De obicei sunt în ilegalitate, animalele“. „Aveţi mandat?“, l-am întrebat pe tip răstit. „Nu“, a răspuns el, „dar de ce ar fi nevoie de aşa ceva? Ştiţi, e vorba despre nişte simple lămuriri“. „Lămuriri? Azi, de Paşti, vreţi lămuriri?“ A insistat, cu o voce dură ce se pregătea să devină grosolană: „Ba o să veniţi, că trebuie!“.

În acel moment s-a petrecut un fel de minune. La cinci metri de noi, un cetăţean îşi repara maşina. Nu i se vedeau decât picioarele ieşind de sub caroserie. Forma aceea umană a ieşit, a apărut în întregime, s-a ridicat în picioare. Era un bărbat de vârstă mijlocie. „Ascultă, dom’le“, s-a adresat el colonelului, „cum îţi permiţi să te porţi aşa? De ce nu laşi omul în pace? Nu vă mai liniştiţi odată?“. Începea un mic scandal public. Au apărut şi doi-trei copii care se jucau cu mingea primprejur şi, dându-şi seama că se petrece ceva, căscau gura la noi. Această situaţie, clar, nu-i convenea colonelului de Miliţie. Simţea că situaţia era compromisă. „Domnule doctor“, a spus el ca să-şi salveze onoarea, „veniţi sau nu?“. „Nu“, am răspuns, „fără citaţie nu vin!“. A întors spatele jignit, s-a suit în maşină şi a plecat.

Trei ore mai târziu, am primit citaţia acasă. Să mă prezint a doua zi la sediul anchetelor Miliţiei din calea Rahovei.

Puteam să continui refuzul meu. M-am consultat cu Ioana. Nu era bine. Coarda nu trebuia întinsă excesiv. Şi apoi, mergând, le arătam că nu mi-era frică de ei.

Sediul din Rahovei se găsea într-un loc simbolic pentru familie. Pe terenul acela se ridicase casa bunicilor Ioanei, Georges şi Hélène Bolomey. Acolo îşi petrecuse o parte din copilărie. Avea amintiri cu duzii, viermii de mătase, carele care intrau scârţâind dis-de-dimineaţă aducând produse de la moşie... Casa fusese confiscată în 1948, autorităţile o dărâmaseră. Pe teren se ridicase o clădire mare, în acelaşi timp sediu de anchete al Poliţiei, al Securităţii, închisoare. Loc sinistru, cunoscut ca atare... Acolo aveam să aflu, în timp ce eu eram anchetat în libertate, că erau închişi Goma, Ion... şi alţii. Evitasem, graţie manevrei din stradă, arestarea. Pentru cât timp?

A început atunci o perioadă a cărei durată nu mai sunt capabil s-o precizez. O săptămână? Două? Mergeam zilnic, ca la slujbă, în sediul din Rahova, unde stăteam până după-amiază. Desigur, mi s-a adus la cunoştinţă capul de acuzare: defăimare şi calomnie. „La adresa cui?“ „A profesorului V. şi a Securităţii Statului.“ Curioasă alăturare! Un individ şi o instituţie se uneau pentru a obţine condamnarea mea. Prima zi a fost şi cea mai interesantă, următoarele de o crasă banalitate, căci întrebările erau repetitive. A fost interesantă pentru că, în timp ce mi se puneau întrebări de identificare, a apărut un individ în civil, cu ochii de un albastru necruţător, care, fără să se aşeze, fără să spună cine era, m-a privit şi a spus: „O să te băgăm la închisoare, în aceeaşi celulă cu cei din balamuc despre care dumneata spui că nu sunt nebuni. Şi o să vezi ce o să-ţi facă!“. Mi s-a părut că era atât de puerilă, chiar imbecilă ameninţarea, încât cu greu m-am reţinut să nu-i râd în nas! M-am mărginit să tac, el a ieşit imediat. (Acest individ era Vasile Gheorghe, zis „Grenadă“, general de Securitate ce apare şi în Cutremurul oamenilor al lui Goma.)

Atunci am început să povestesc experienţa mea directă despre persecuţiile psihiatrico-politice, iar dacă aş regăsi dosarul penal care a fost stabilit, aş constata că e asemănător cu toate declaraţiile publice pe care le-am făcut în anii care au urmat în Franţa şi Elveţia. Nu era şi nu poate fi o şcoală mai bună decât camera de acuzare pentru a-ţi exercita libertatea de exprimare!

În a doua sau a treia zi de anchetă s-a petrecut un incident semnificativ, care arată cum cooperau puterile în statul socialist. Către ora prânzului – eram în Rahovei de câteva ore bune –, ofiţerul care mă interoga (un anume Popescu, individ uşor unsuros şi relativ amabil) mi-a spus: „Domnule doctor, sunt aici nişte tovarăşi de la IMF3 care vor să vă vadă. O să mergeţi cu ei după aceea. Ancheta va continua mâine dimineaţă“. M-a lăsat o clipă în birou în compania unui tânăr ofiţer tăcut. Uşa s-a deschis şi au apărut... cine? Profesorul Pană, cel care-mi primise cu ani în urmă cererea de intrare în partid, anunţându-mă că, de atunci încolo, eu o să alerg după ei. Mai era cu cineva, dar nu reuşesc să-mi amintesc cine. Pp. era jovial, cu gura până la urechi, ţopăia ca un adevărat cimpanzeu. „Tovarăşe doctor (ce onoare, îmi spunea încă tovarăşe), vrem să mergem la rectorat cu dumneavoastră, tovarăşul rector are să vă spună ceva.“ Cum era să nu fiu de acord, am ieşit în curte şi m-am îndreptat spre maşina mea. „Avem noi maşină“, a insistat Pană. Am refuzat. Nu era să-mi las aici maşina, să trebuiască să mă întorc s-o iau după ce voi ieşi de la tovarăşul rector. Cei doi erau încurcaţi. „Luaţi-o înainte, am să vă urmez“, am insistat, dar ei se codeau. Până la urmă, soluţia a fost să vină ei cu mine în maşina mea.

Îi conduceam eu