strategii şi tactici greşite, comunicarea dintre ei a lăsat de dorit şi mentalitatea lor a fost demodată. Însă nu şi-au schimbat ideile decât după ce muriseră deja milioane de oameni.

Publicul amuţise – acum le captase cu adevărat interesul. Billy o văzu pe Mildred cu o expresie mândră pe chip şi cu doi copilaşi în braţe – cei doi fii ai lui Billy, David şi Keir, în vârstă de un an, respectiv doi. Mildred nu era prea interesată de politică, însă voia ca Billy să ajungă parlamentar, pentru a se putea întoarce la Londra şi a-şi reîncepe afacerea.

— În război, niciun om din clasa muncitoare nu a fost promovat vreodată mai sus de gradul de sergent, în timp ce toţi şcolarii intrau în armată ca sublocotenenţi. Toţi veteranii prezenţi astăzi aici au fost puşi în pericol de ofiţeri săraci cu duhul şi mulţi dintre noi am fost salvaţi de câte un sergent cu capul pe umeri.

Se auzi un murmur zgomotos de încuviinţare.

— Sunt aici ca să vă spun că acele vremuri au apus. În armată, ca şi în alte profesii, oamenii trebuie promovaţi pe baza inteligenţei, nu a obârşiei.

Ridică glasul şi auzi în tonul său fiorul pasiunii pe care îl ştia din predicile tatălui său.

— Aceste alegeri sunt despre viitor şi despre genul de ţară în care vor creşte copiii noştri. Trebuie să ne asigurăm că această ţară va fi diferită de cea în care am crescut noi. Partidul Laburist nu instigă la revoluţie – am văzut asta în alte ţări şi nu funcţionează. Însă ne dorim o schimbare – o schimbare importantă, majoră, radicală.

Făcu o pauză, apoi îşi ridică din nou glasul pentru a perora:

— Nu, nu îl voi insulta nici pe lordul Fitzherbert, nici pe domnul Perceval Jones, spuse el, arătând spre cei doi bărbaţi cu jobene din primul rând. Nu vreau decât să le spun atât: domnilor, dumneavoastră reprezentaţi trecutul.

Izbucniră urale. Billy privi dincolo de primul rând, către mulţimea de mineri – bărbaţi puternici şi curajoşi, născuţi fără nimic, dar care reuşiseră totuşi să îşi câştige traiul şi să îşi întemeieze familii.

— Tovarăşii mei muncitori, zise el, noi reprezentăm viitorul!

Coborî de pe podium.

Numărătoarea voturilor arătă că Billy câştigase cu o majoritate zdrobitoare.

(II)

La fel câştigă şi Ethel.

Conservatorii aveau cel mai mare număr de locuri în noul parlament, dar nu şi majoritatea. Laburiştii ocupau locul secund, cu 191 de parlamentari, incluzându-i aici pe Eth Leckwith din Aldgate şi pe Billy Williams din Aberowen. Liberalii erau pe locul al treilea. Prohibiţioniştii scoţieni obţinuseră un loc, Partidul Comunist nici măcar unul.

Când se întruni noul parlament, membrii laburişti şi liberali depuseră o moţiune de cenzură împotriva guvernului conservator, iar regele fu obligat să îi ceară liderului Partidului Laburist, Ramsay MacDonald, să preia funcţia de prim-ministru. Pentru prima oară în istorie, Marea Britanie avea un guvern laburist.

Ethel nu mai intrase în Palatul Westminster din acea zi din 1916, când fusese dată afară pentru că zbierase la Lloyd George. Acum stătea pe o bancă din piele verde, purtând o haină şi o pălărie nouă, ascultând discursuri şi aruncând din când în când câte o privire către galeria publică din care fusese evacuată cu mai bine de şapte ani în urmă. Coborî pe culoar şi votă alături de membrii cabinetului, socialişti faimoşi pe care îi admirase de la distanţă până atunci: Arthur Henderson, Philip Snowden, Sidney Webb şi premierul însuşi. Avea propriul ei scrin, într-un mic birou pe care îl împărţea cu o altă parlamentară laburistă. Răsfoia cărţile din bibliotecă, mânca pâine cu unt în salonul de ceai şi ridica sacii cu corespondenţa adresată ei. Se plimba prin clădirea imensă, învăţându-i coordonatele şi încercând să simtă că are tot dreptul să se afle acolo.

Într-o zi de la sfârşitul lunii ianuarie, îl luă pe Lloyd cu ea şi îl duse peste tot. El avea aproape nouă ani şi nu mai fusese niciodată într-o clădire atât de mare şi de luxoasă. Încercă să îi explice principiile democraţiei, însă era încă puţin cam mic ca să le priceapă.

Pe o scară îngustă, acoperită cu un covor roşu, aflată la limita dintre Camera Comunelor şi cea a Lorzilor, dădură peste Fitz. Şi el avea un invitat tânăr – pe fiul său George, căruia i se mai spunea şi Băiatul.

Ethel şi Lloyd urcau, Fitz şi Băiatul coborau – se întâlniră pe la jumătatea scărilor.

Fitz o privi de parcă s-ar fi aşteptat ca ea să se dea la o parte.

Cei doi fii ai lui Fitz, Băiatul şi Lloyd, moştenitorul titlului şi bastardul nerecunoscut, erau de-o seamă. Se priviră cu un interes sincer.

La Tŷ Gwyn, îşi aminti Ethel, de fiecare dată când îl întâlnea pe Fitz pe holuri, trebuia să se dea la o parte, lipită de perete, cu privirea în podea, în timp ce el trecea.

Acum ea se opri în mijlocul scărilor, ţinându-l strâns de mână pe Lloyd şi ţintuindu-l cu privirea pe Fitz.

— Bună dimineaţa, lord Fitzherbert, rosti ea, ridicându-şi sfidător bărbia.

El îi întoarse privirea. Pe faţă i se citeau ranchiuna şi mânia. În cele din urmă răspunse:

— Bună dimineaţa, doamnă Leckwith.

Ea îl privi pe fiul lui.

— Dumneata trebuie să fii vicontele de Aberowen, zise ea. Îmi pare bine.

— Şi mie îmi pare bine, doamnă, răspunse copilul politicos.

Ea îi spuse lui Fitz:

— Acesta este fiul meu, Lloyd.

Fitz refuză să îl privească. Însă Ethel nu avea de gând să-l lase pe Fitz să scape aşa uşor. Spuse:

— Dă mâna cu domnul conte, Lloyd.

Lloyd întinse mâna şi rosti:

— Mă bucur să vă cunosc, domnule conte.

Ar fi fost ruşinos să ignore un copil de nouă ani. Fitz fu silit să îi strângă mâna.

Era prima oară când îşi atingea celălalt fiu.

— Şi acum, trebuie să ne luăm rămas-bun, zise Ethel cu nepăsare, făcând un pas în faţă.

Expresia lui Fitz era ucigătoare. Fără nicio tragere de inimă, se trase într-o parte cu fiul său şi aşteptară cu spatele la perete în timp ce Ethel şi Lloyd trecură pe lângă ei şi urcară treptele.

Personaje istorice

În aceste pagini apar câteva personaje istorice reale şi cititorii mă întreabă uneori cum fac delimitarea între istorie şi ficţiune. Este o întrebare justă şi iată care este răspunsul.

În anumite cazuri, de exemplu