Sora a arătat spre copilul meu. Faţa copilului era foarte roşie şi urlă mai tare decât oricare dintre ceilalţi copii. Camera era plină de bebeluşi urlând. Atâtea naşteri! Sora părea foarte mândră de copilul meu. Cel puţin, sper că era al meu. A ridicat fata ca s-o văd mai bine. Am zâmbit prin geam, nu ştiam cum să mă port. Fată doar urla la mine. Biata de ea, mi-am zis, biata mogâldeaţa. Nu ştiam pe-atunci că o să fie-ntr-o zi o fată frumoasă care-o să arate exact ca mine, ha, ha, ha.

I-am făcut semn sorei să lase copilul jos, apoi le-am făcut cu mâna de la revedere la amândouă. Era o soră drăguţă. Picioare ca lumea, şolduri ca lumea. Ţâţe cum trebuie.

Fay avea o pată de sânge la gură, în stânga, şi am luat un prosop umed şi am şters-o. Femeile au fost făcute să sufere; nu-i de mirare că-ţi cer mereu declaraţii de iubire.

– Sper să-mi dea copilul, a zis Fay, nu-i corect să ne despartă aşa.

– Ştiu. Dar îmi închipui că au vreun motiv medical.

– Da, dar nu mi se pare corect.

– Nu, nu e. Dar copilul arăta bine. O să-ncerc ce pot să-i fac să trimită copilul cât mai repede posibil. Cred că erau 40 de copii jos acolo. Le fac pe toate mamele să aştepte. Cred că e ca să le lase să-şi revină-n puteri. Bebeluşul nostru arăta foarte puternic, te asigur. Nu fii-ngrijorată, te rog.

– Aş fi aşa fericită cu bebeluşul meu.

– Ştiu, ştiu, n-o să dureze mult.

– Domnule - a venit o soră mexicană grasă - trebuie să vă cer să plecaţi, acum.

– Dar eu sunt tatăl.

– Ştim. Dar soţia dumneavoastră trebuie să se odihnească.

I-am strâns mâna lui Fay, am sărutat-o pe frunte. Şi-a închis ochii şi părea să fi adormit. Nu era o femeie tânără. Poate că nu salvase lumea, dar făcuse o îmbunătăţire majoră. Un punct marcat în contul lui Fay.

Marina Louise, aşa i-a zis Fay copilului, lat-o deci, Marina Louise Chinaski. În pătuţ la fereastră. Uitându-se-n sus la cele trei frunze şi decoraţii strălucitoare învârtejindu-se pe tavan. Apoi începea să plângă. Plimbă copilaşul, vorbeşte-i copilaşului. Fata voia ţâţele lui mami, dar mami nu era totdeauna gata şi eu nu aveam ţâţele lui mami. Şi slujba mergea mai departe. Şi acum, agitaţii. A zecea parte din oraş era-n flăcări...

În lift, eram singurul alb pe-acolo. Părea ciudat. Vorbeau despre agitaţii, fără să se uite la mine.

– Doamne, zicea un tip negru ca un car bune, asta-i o chestie. Tipii ăia umblând prin oraş beţi cu jumătăţi de whiskey în mână. Gabori trecând pe-acolo, dar gaborii nu se dau jos din maşini, nu se iau de beţivi. La lumina zilei. Oameni umblând cu televizoare-n braţe, aspiratoare, toate astea. Asta chiar e o chestie...

– Da, omule.

– Proprietăţile negrilor au pus afişe, „FRAŢI DE SÂNGE". Şi proprietăţile albilor. Dar nu-i pot păcăli pe oameni. Ştiu ce locuri sunt ale Palizilor...

– Da, frate.

Liftul se oprea atunci la etajul patru şi coboram toţi, împreună. Simţeam că e mai bine să nu fac nici un comentariu-n momentele alea.

Nu după multă vreme dirigintele-şef al oraşului a grăit prin difuzoare:

– Atenţie! Zona sud-estică a fost baricadată. Numai celor cu acte de identitate corespunzătoare li se va permite accesul. S-a declarat interdicţie de circulaţie după ora 7 p.m. După 7 p.m. nu se va mai permite accesul nimănui. Baricada se întinde de la Indiana Street până la Hoover Street, şi de la Washington Boulevard la Piaţa 135. Toţi cei care locuiesc în această zonă sunt învoiţi acum de la lucru.

M-am ridicat şi am întins mâna după cartelă.

– Hei! Unde te duci? m-a-ntrebat supra veghetorul.

– Ai auzit anunţul?

– Da, dar tu nu eşti...

Mi-am băgat mâna stângă în buzunar.

– Nu sunt CE? Nu sunt CE? S-a uitat la mine.

– Ce ştii tu, PALIDULE? am zis. Mi-am luat cartela, am trecut şi am pontat de ieşire.

Agitaţiile s-au terminat, copilul s-a liniştit şi am găsit căi să-l evit pe Janko. Dar ameţelile continuau. Doctorul mi-a scris o prescripţie pentru nişte capsule alb-verzi de librium şi mi-au folosit, întrucâtva.

Într-o noapte m-am ridicat să beau nişte apă. Apoi m-am întors, am lucrat 30 de minute şi mi-am luat pauza de 10 minute.

Când m-am aşezat la loc, Chambers, supraveghetorul, un mulatru, a venit fugă:

– Chinaski! Ai băgat-o până la urmă pe mânecă! Ai lipsit 40 de minute!

Chambers se prăbuşise pe podea-ntr-o noapte, în convulsii, strâmbându-se, cu spume la gură. Îl scoseseră afară pe targă, în seara următoare se-ntorsese, cravată, cămaşă nouă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Acum îmi făcea faza veche cu rezervoarele de apă.

– Ascultă, Chambers, încearcă să fii rezonabil. Am băut apă, m-am aşezat, am lucrat 30 de minute, apoi mi-am luat pauza. Am lipsit 10 minute.

– Ai băgat-o pe mâneca, Chinaski! Ai lipsit 40 de minute! Am şapte martori!

– Şapte martori?

– DA, şapte!

– Îţi zic, au fost 10 minute.

– Nu, am pus laba pe tine, Chinaski! Chiar am pus laba pe tine de data asta!

Atunci, m-am săturat. Nu voiam să mă mai uit la el.

– Bine, atunci. Am lipsit 40 de minute. Cum vrei tu. Fă-ţi referatul.

Chambers a fugit.

Am mai cartat câteva scrisori, apoi a apărut şeful de direcţie. Un alb subţire cu mici smocuri de păr cărunt atârnându-i peste urechi. M-am uitat la el şi apoi m-am întors şi am mai cartat nişte scrisori.

– Domnule Chinaski, sunt convins că-nţelegi regulile şi normele Poştei. Fiecărui lucră tor i se permit două pauze de 10 minute, una înainte de prânz, cealaltă după prânz. Acest privilegiu este acordat de administraţie: 10 minute. 10 minute e...

– LA NAIBA!

Mi-am aruncat scrisorile pe jos.

– Am zis da cu pauza de 40 de minute doar ca să vă dau vouă satisfacţie şi să scap de gura voastră. Dar voi tot veniţi! Acum îmi iau vorba-napoi! Mi-am luat doar 10 minute! Vreau să-i văd pe ăia şapte martori ai voştri! Scoate-ţi-i!

Două zile mai târziu eram la hipodrom. Am ridicat privirea şi am văzut dinţii ăia, zâmbetul larg şi ochii lucind, prietenos. Ce era cu asta - cu toţi dinţii ăia?