– Bine, dar să vă-ntoarceţi la timp. Am ajuns la timp pentru a doua luare de sânge. Apoi trebuia aşteptat mai mult pentru a treia, 20 sau 25 de minute. Am ieşit pe stradă. Nu se-ntâmplă mare lucru. Am intrat într-o farmacie şi-am citit dintr-o revistă.

Am lăsat-o jos, m-am uitat la ceas şi-am ieşit. Am văzut o femeie şezând în staţia de autobuz. Era una dintre alea rare. I se vedea o bucată bună din picior. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Am traversat şi m-am aşezat la vreo 20 de metri.

Pe urmă s-a ridicat. A trebuit să mă iau după ea. Curul ăla mare mă atrăgea ca un magnet. Eram hipnotizat. A intrat într-un oficiu poştal şi eu am intrat în spatele ei. S-a aşezat la o coadă lungă şi eu m-am aşezat în spatele ei. Şi-a luat două cărţi poştale. Eu am cumpărat 12 cărţi poştale par-avion şi timbre de 2 dolari.

Când am ieşit, ea se urca în autobuz. Am zărit ultimele crâmpeie din acea-ncântare de picior şi cur urcându-se-n autobuz şi autobuzul a dus-o cu el. Doctorul aştepta.

– Ce s-a-ntâmplat? Aţi întârziat cinci minute!

– Nu ştiu. Cred că ceasul nu merge bine.

– LUCRUL ĂSTA TREBUIE SĂ FIE PRECIS!

– Daţi-i drumul. Luaţi sângele, oricum. Şi-a-nfipt acul în mine...

Câteva zile mai târziu, testele au spus că n-am nimic. Nu ştiu dac-a fost de la diferenţa de cinci minute sau de la ce. Dar accesele de ameţeală s-au înrăutăţit. Am început să pontez de plecare după patru ore de lucru fără să completez formularele care trebuiau. Ajungeam pe la 11 p.m. şi dădeam cu ochii de Fay. Gravidă, biata de Fay.

– Ce s-a-ntâmplat?

– N-am mai rezistat, ziceam, prea sensibil...

Băieţii de la Oficiul Dorsey nu ştiau ce probleme am.

Intrăm în fiecare seară pe uşa din spate, îmi îndesam puloverul într-un sertar şi intrăm să-mi iau fişa de pontaj.

– Fraţi şi surori! le ziceam.

– Frate Hank!

– Sal'tare, frate Hank!

Aveam un joc, jocul cu albul-negru şi le plăcea să-l joace. Boyer venea la mine, mă atingea pe braţ şi zicea:

– Omule, dacă eram vopsit ca tine eram milionar!

– Bine-nţeles că erai, Boyer. Atâta trebuie: o piele albă.

Apoi Hadley cel mic şi rotofei venea la noi:

– Era un bucătar negru pe un vapor. Era singurul negru la bord. Gătea budincă de tapioca de două sau trei ori pe săptămână şi apoi făcea labă şi se slobozea în ea. Albilor ălora tare le plăcea budinca aia de tapioca, he, he, he! L-au întrebat cum o face şi el le-a zis că are reţeta lui secretă, he, he, he, he, he! Râdeam cu toţii. Nu mai ştiu de câte ori a trebuit s-ascult povestea cu budincă de tapioca...

– Hei, gunoi alb nenorocit! Hei, băiatu'!

– Uite, omule, dacă eu te strigam pe tine „băiatu'" poate scoteai cuţitu' la mine. Aşa că nu-mi spune mie „băiatu'".

– Uite, albule, ce-ai zice să ieşim împreună sâmbăta asta? Mi-am găsit o gagică albă, drăguţă, cu părul blond.

– Şi eu mi-am găsit o gagică drăguţă neagră. Şi ştii ce culoare are la păr.

– Voi, gagiilor, ne futeţi femeile de sute de ani. Încercăm să vă prindem din urmă. Nu te superi dacă-mi bag pula mea mare şi neagră în gagica asta albă a ta?

– Dac-o vrea, poa' s-o ia.

– Aţi furat pământul de la indieni.

– L-am furat, să n-am parte.

– Nu m-ai invita la tine acasă. Dac-o faci, o să mă pui să intru prin spate, ca să nu-mi vadă nimeni pielea.

– Dar aş lăsa o luminiţă aprinsă.

A devenit plicticos, dar n-aveam scăpare.

Sarcina lui Fay mergea bine. Pentru o ţipă în vârstă, era bine. Aşteptam, în apartamentul nostru. În cele din urmă clipă a sosit.

– N-o să dureze, a zis. Nu vreau s-ajung acolo prea devreme.

Am ieşit şi am verificat maşina. M-am întors.

– Aaah, ah, a zis. Nu, aşteaptă. Poate că putea salva lumea. Eram mândru de calmul ei. Am iertat-o pentru farfuriile murdare şi pentru The New Yorker şi cenaclurile ei. Tipa vârstnica nu era decât altă creatură singuratică într-o lume căreia nu-i păsa.

– Mai bine să mergem acum, am zis.

– Nu, a zis Fay, nu vreau să te fac s-aştepţi prea mult. Ştiu că nu te-ai simţit bine în ultima vreme.

– La naiba cu mine. Hai.

– Nu, te rog, Hank. Stătea.

– Cu ce pot să te-ajut? am întrebat.

– Cu nimic.

A stat 10 minute. M-am dus în bucătărie după un pahar cu apă. Când am ieşit mi-a zis:

– Eşti gata să porneşti?

– Sigur.

– Ştii unde e spitalul?

– Fireşte.

Am ajutat-o să urce-n maşină. Făcusem două curse de exerciţiu în săptămâna dinainte. Dar când am ajuns habar n-aveam unde să parchez. Fay a arătat spre o poartă.

– la-o pe-acolo. Parchează acolo. O să intrăm pe acolo.

– Da, domniţă, am zis...

Era în pat într-o încăpere care dădea spre stradă. Chipul i s-a strâns într-o grimasă.

– Ţine-mă de mână, a zis. Am ţinut-o.

– Chiar o să se-ntâmple? am întrebat.

– Da.

– O faci să pară aşa de simplu, am zis.

– Eşti foarte bun. Mă ajută.

– Aş vrea să fiu bun. E Poşta asta nenorocită...

– Ştiu. Ştiu.

Ne uităm pe fereastra din spate. Am zis:

– Uită-te la oamenii ăia acolo jos. Habar n-au ce se întâmplă aici. Merg pur şi simplu pe trotuar. Şi totuşi, e ciudat... şi ei s-au născut odată, fiecare dintre ei.

– Da, e ciudat.

Îi simţeam mişcările trupului prin mână.

– Ţine-mă mai strâns, a zis.

– Da.

– O să mă deprime când o să pleci.

– Unde-i doctorul? Unde-i toată lumea? Ce dracu'!

– O să vină.

Chiar atunci a intrat o soră. Era un spital catolic şi era o soră foarte chipeşă, măslinie, spaniolă sau portugheză.

– Trebuie... să plecaţi... acum, mi-a zis. I-am făcut lui Fay semnul victoriei şi i-am zâmbit strâmb. Nu cred c-a văzut. Am coborât cu liftul.

Doctorul meu german a venit spre mine. Cel care-mi făcuse analizele.

– Felicitări, a zis, strângându-mi mâna. E fată. Trei kile cinci sute de grame.

– Şi mama?

– Mama o să fie bine. N-a avut nici o problemă.

– Când pot să le văd?

– O să te-anunţe. Stai acolo şi-o să te cheme.

Apoi a plecat.

M-am uitat pe geam.