– O! Uite-l pe Robby! a zis Fay. Scrie nişte povestiri foarte amuzante despre Biserica Catolică.

Mi l-a arătat. Robby era cu spatele la noi. Avea un fund lat şi mare şi moale; îi atârna în izmene. Ei nu văd asta? m-am gândit.

– Nu intri? mă întrebase Fay.

– Poate săptămâna viitoare...

Fay îşi mai băgă în gură o bucată de ciocolată.

– Robby e-ngrijorat. Şi-a pierdut slujba la serviciul de distribuţie. Spune că nu poate scrie fără o slujbă. Are nevoie de un sentiment de siguranţă. Spune că n-o să fie-n stare să scrie până nu-şi găseşte altă slujbă.

– Draci, am zis, po' să-i găsesc altă slujbă.

– Unde? Cum?

– Fac angajări la poştă, unde vrei şi unde nu vrei. Salariul nu e rău.

– LA POŞTĂ! ROBBY E PREA SENSI BIL CA SĂ LUCREZE LA POŞTĂ!

– Scuze, am zis, m-am gândit că merita-ncercat. Noapte bună.

Fay nu mi-a răspuns. Era supărată.

Aveam libere vinerea şi sâmbăta, ceea ce făcea că duminica să fie ziua cea mai grea. Plus faptul că duminica trebuia să mă prezint la 3: 30 p.m., în loc de ora obişnuită, 6:18 p.m.

Duminica asta m-am dus la slujbă şi m-au băgat la secţia de publicaţii, ca de obicei duminicile, şi asta-nsemna cel puţin opt ore în picioare.

Pe lângă dureri, începusem să sufăr de ameţeli. Totul se-nvârtea, ajungeam foarte-aproape de leşin, apoi reuşeam să-mi revin.

Fusese o duminică dură. Nişte prieteni de-ai lui Fay veniseră-n vizită şi stătuseră pe canapea şi sporovăiseră, cum erau ei cu-adevărat mari scriitori, cu-adevărat cei mai buni din ţară. Singurul motiv pentru care nu erau publicaţi era că nu-şi trimiteau - ziceau ei - producţiile.

M-am uitat la ei. Dacă scriau după cum arătau, bându-şi cafeaua şi pufnind şi muindu-şi pişcoturile, nu conta dacă şi le trimiteau sau le făceau cocoloş.

Cartam revistele-n duminica asta. Aveam nevoie de-o cafea, două cafele, o îmbucătură. Dar toţi supraveghetorii erau la post. Am întins-o pe uşa din spate. Trebuia să mă mişc repede. Bufetul era la etajul doi. Eu eram la patru. Era o ieşire spre o scară lingă budă la bărbaţi. M-am uitat la afiş.

ATENŢIE!

NU FOLOSIŢI

ACEASTĂ SCARĂ!

Era vrăjeală. Eram mai şmecher decât căcănarii ăia. Puseseră afişul ca să-i împiedice pe tipii isteţi precum Chinaski să coboare la bufet. Am deschis uşa şi am luat-o-n jos pe scări. Uşa s-a-nchis în spatele meu. Am coborât la etajul doi. Am întors mânerul. Ce pizda mă-sii! Uşa nu se deschidea! Era încuiată. M-am întors sus. Am trecut de etajul trei. N-am încercat. Ştiam că e încuiat. Aşa cum era-ncuiat şi la primul etaj. Cunoşteam deja poşta destul de bine. Când puneau o capcană, nu se-ncurcau. Aveam o şansă măruntă. Eram la etajul patru. Am încercat mânerul. Era-ncuiat.

Măcar uşa era lângă buda bărbaţilor. Mereu intră şi ieşea câte cineva de la budă pentru bărbaţi. Am aşteptat. Zece minute. Cinşpe minute. Douăzeci de minute! Nu simţea NIMENI nevoia să se cace, să se pişe sau s-o ardă? Douăzeci şi cinci de minute. Apoi am văzut un chip. Am bătut în geam.

– Hei, amice! HEI, AMICE!

Nu m-a auzit sau s-a făcut că nu mă aude. A intrat la budă. Cinci minute. Apoi a apărut alt chip.

Am bătut tare.

– HEI, AMICE! HEI, BULANGIULE! Cred că m-a auzit. S-a uitat la mine din spatele sticlei armate cu sârmă.

– DESCHIDE UŞA! NU MĂ VEZI? SUNT ÎNCUIAT AICI, TÂMPITULE! DESCHIDE UŞA!

A deschis uşa. Am intrat. Tipul era parcă-n transă.

L-am strâns de umăr.

– Mersi, bătrâne.

M-am întors la cartatorul cu reviste.

Apoi supraveghetorul a trecut pe-acolo. S-a oprit şi s-a uitat la mine. Am luat-o mai încet.

– Cum merge, Chinaski?

Am mârâit spre el, am agitat o revistă prin aer ca şi cum eram pe cale să-mi pierd minţile, am zis ceva-n barbă şi a trecut mai departe.

Fay era gravidă. Dar asta n-a schimbat-o şi n-a schimbat nici Poşta.

Aceiaşi lucrători făceau toată treaba în timp ce Brigada Diverse o ardea, certându-se pe chestii sportive. Erau toţi gagii negri solizi - cu constituţii de luptători profesionişti. De câte ori unul nou intră-n serviciu era băgat la Brigada Diverse. Asta-i împiedica să-i omoare pe supraveghetori. Dacă la Brigada Diverse exista un supraveghetor, nu era văzut niciodată. Brigada aducea saci de corespondenţă care soseau cu liftul pentru marfă. Asta-nsemna cinci minute într-o oră de slujbă. Câteodată numărau scrisorile sau se făceau. Arătau foarte liniştiţi şi intelectuali în timpul numărătorii, cu nişte creioane lungi după urechi. Dar în cea mai mare parte a timpului se certau violent pe faze sportive. Toţi erau specialişti - citeau aceiaşi cronicari sportivi.

– Bine, omule, care-i cel mai bun alergător{6} din toate timpurile, după tine?

– Păi, Willie Mays, Ted Williams, Cob.

– Ce? Ce?

– Aşa e cum auzi, puişor!

– Şi Babe? Ce te faci cu Babe?

– Bine, bine, care-i cel mai bun alergător din all-star după tine?

– Din toate timpurile, nu din all-star!

– O.K., O.K., ştiu ce vrei să zici, puiule, ştiu ce vrei să zici!

– Păi, să zic, Mays, Ruth şi Di Maj!

– Aţi înnebunit amândoi! Ce faci cu Hank Aaron, puiule? Ce faci cu Hank Aaron?

Toate posturile în Brigada Diverse au fost scoase la concurs în oficiu. Din cereri urma să se ţină seama mai ales de vechime. Brigada Diverse s-a dus şi a rupt cererile din registre. N-au mai avut ce să facă.

Nimeni n-a făcut plângere. Până la parcare era de mers mult, prin întuneric, noaptea.

Am început să am ameţeli. Le simţeam apropiindu-se. Cartatorul începea să se-nvârtă. Accesele durau cam un minut. Nu pricepeam. Fiecare scrisoare devenea din ce în ce mai grea. Lucrătorii începeau să aibă un aspect cenuşiu, cadaveric, începeam s-alunec de pe scaun. Picioarele de-abia mă mai ţineau. Slujba asta mă omora.

M-am dus la doctorul meu şi i-am spus despre asta. Mi-a luat tensiunea.

– Nu, nu, tensiunea e cum trebuie. Apoi m-a auscultat cu stetoscopul şi m-a cântărit.

– Nu găsesc nimic în neregulă.

Apoi mi-a făcut nişte analize de sânge speciale. Mi-a luat sânge din braţ de trei ori, la intervale, fiecare răstimp mai lung decât cel de dinainte, - Vreţi s-aşteptaţi în camera cealaltă?

– Nu, nu, o să ies să mă plimb