insulei Lincoln aruncară o ultimă privire în jurul lor, ocoliră craterul, mergînd pe muchia lui îngustă şi o jumătate de oră mai tîrziu se aflau din nou pe primul platou, unde îşi petrecuseră noaptea.

Pencroff socoti că era timpul să ia masa de dimineaţă şi lucrul acesta îi făcu să se gîndească şi la problema ceasurilor, pe care Cyrus Smith şi reporterul le aveau la ei.

Se ştie că ceasul lui Gédéon Spilett nu fusese udat de apa mării, deoarece reporterul fusese aruncat de-a dreptul pe nisip, departe de valuri. Ceasul acesta era un instrument de fabricaţie foarte bună, un adevărat cronometru de buzunar, pe care Gédéon Spilett nu uitase să-l întoarcă cu grijă în fiecare zi. Ceasul inginerului se oprise, fireşte, pe cînd Cyrus Smith zăcea printre dune. El îl întoarse deci şi, socotind după înălţimea soarelui că trebuie să fie orele nouă dimineaţa, îşi potrivi ceasul la această oră.

Gédéon Spilett era să facă aceeaşi lucru, cînd imgineruLil—opri, spunîndu-i:

Nu, draga Spilett, aşteaptă ! Ai păstrat ora de .la Richmond, nu-i aşa ?

— Da, Cyrus.

— Prin urmare, ceasul dumitale este potrivit după meridianul oraşului Richmond, meridian care este aproximativ şi acela al oraşului Washington ?

— Desigur.

— Ei bine, lasă-l aşa. Mulţumeşte-te să-l întorci foarte regulat, dar nu te atinge de arătătoare. Lucrul acesta ne mai poate fi de folos.

„La ce bun ?" se gîndi marinarul.

Mîncară cu atîta poftă, încît provizia de vînat şi de migdale fu în întregime consumată. Dar Pencroff nu se arătă de loc îngrijorat. Aveau să facă alte provizii pe drum; Top, care primise o porţie cam mică, va şti să descopere cîte . ceva printre tufişuri. Pe de altă parte, marinarul se gîndea, nici mai mult nici mai puţin, să ceară inginerului să le fabrice nişte praf de puşcă şi vreo. două puşti de vînătoare, socotind că lucrul acesta nu era chiar atît de complicat.

Părăsind platoul, Cyrus Smith propuse tovarăşilor săi să se întoarcă la Cămin pe alt drum ca să cerceteze lacul Grant, atît de minunat aşezat. în mijlocul brîului său de verdeaţă. Urmară deci muchia unui povîrniş, de unde părea să izvorască pîrîiaşul ce alimenta lacul. Vorbind între ei, coloniştii începuseră să şi întrebuinţeze denumirile pe care le aleseseră şi lucrul acesta le uşura mult convorbirea. Harbert şi Pencroff, unul tînăr, iar celălalt cam copilăros, erau îneîntaţi, şi pe drum, marinarul tot spunea:

— Ei, ce zici, Harbert? Aşa e bine! Nu se poate să ne rătăcim, băiete, deoarece, fie că apucăm drumul spre lacul Grant, fie că pornim spre Mercy prin pădurea Far-West, tot ajungem pînă la urmă pe platoul Grande-Vue şi prin urmare la golful Uniunii !

Hotărîseră că, fără să formeze un grup compact, cei cinci tovarăşi nu trebuiau să se depărteze prea mult unul de celălalt. Fără îndoială că pădurile dese ale insulei adăposteau şi unele fiare sălbatice, aşa că era prudent să înainteze cu băgare de seamă. De cele mai multe ori, Pencroff, Harbert şi Nab umblau în frunte, precedaţi de Top care scotocea prin toate părţile. Reporterul şi inginerul mergeau împreună; Gédéon Spilett, gata să noteze cel mai mic incident, iar inginerul mai tot timpul tăcut, îndepărtîndu-se de drum doar atunci cînd ridica ici, colo cîte un minereu sau o plantă, pe care le băga în buzunar, fără să spună nimic.

— Ce-o fi adunînd mereu ? se întrebă Pencroff. Mă tot uit şi eu, dar nu văd nimic care ar merita să mă aplec !

Pe la orele zece, micul grup cobora ultimele povîrnişuri ale muntelui Franklin. Solul abia începuse să fie presărat cu tufişuri şi cu copaci răzleţi. Străbăteau un şes lung de o milă, care se termina la marginea pădurii. Păşeau pe un pămînt gălbui, ce părea calcinat şi era presărat ici, colo cu blocuri de bazalt, care pe alocuri dădeau un aspect accidentat cîmpiei. După părerea lui Bischof, i-au trebuit bazaltului acestuia vreo trei sute cincizeci de milioane de ani, ca să se răcească. Totuşi, pe cîmpie nu se vedeau urme de lavă, care părea să se fi scurs mai mult pe povîrnişul nordic.

Cyrus Smith credea că vor atinge fără nici un fel de piedică pîrîul care, după părerea lui, trebuia să curgă pe sub copacii de la marginea şesului, cînd îl văzu pe Harbert întorcîndu-se în grabă, în timp ce Nab şi marinarul se ascundeau după o stîncă.

— Ce s-a întîmplat, băiete dragă ? întrebă Gédéon Spilett.

— Am văzut un fum, răspunse Harbert. Se ridică dintre stînci, la o sută de paşi mai încolo.

— Să fie totuşi oameni pe aici ? strigă reporterul.

— Să nu ne arătăm înainte de a şti cu cine avem de-a face, răspunse Cyrus Smith. Mă cam tem de indigenii pe care i-am putea întîlni pe această insulă şi nu prea îi doresc. Unde este Top ?.

— Top aleargă înainte.

— Şi nu latră ?

— Nu.

— Ciudat. Să încercăm totuşi să-l chemăm.

În cîteva clipe, inginerul, Gédéon Spilett şi Harbert erau Ungă tovarăşii lor, ascunzîndu-se ca şi aceştia pe-după stîncile de bazalt.

Se vedea foarte desluşit un nor de fum care se ridica în aer. Fumul avea o culoare gălbuie, foarte caracteristică.

Top se întorsese, rechemat de un fluierat uşor al stăpînului său, care începu să se strecoare printre stînci, făcînd semn tovarăşilor să-l aştepte.

Coloniştii noştri stăteau nemişcaţi, aşteptînd cu oarecare nelinişte rezultatul cercetărilor inginerului. Deodată, îl auziră pe Cyrus strigîndu-i. Ajunseră în cîteva clipe lîngă inginer şi fură izbiţi de mirosul neplăcut, care plutea în aer.

Uşor de recunoscut, acest miros lămurise repede pe inginer de provenienţa norului de fum, de care fusese destul de îngrijorat mai întîi, şi nu pe nedrept.

— După cum vedeţi, spuse el, focul acesta, sau mai bine zis fumul acesta, l-a aprins chiar natura. Am dat peste un izvor de sulf, care ne va ajuta să scăpăm de laringită.

— Bravo ! strigă Pencroff. Ce păcat că n-am guturai !

Se apropiară toţi de locul de unde se ridica fumul. Găsiră un bogat izvor sodic sulfuros, care curgea printre stînci şi ale cărui ape, după ce absorbeau şi oxigen din aer, răspîndeau un miros puternic de acid sulfuric.

Cyrus Smith încercă apa cu