mîna şi constată că este catifelată ca leşia. Mai află că are un gust dulceag şi o temperatură de 95° Fahrenheit (35° centigrade deasupra lui zero). întrebat de Harbert, pe ce îşi bazează această afirmaţie, inginerul îi răspunse:

— E foarte simplu, dragul meu: cînd am băgat mîna în apă, n-am simţit nici frig, nici cald, deci apa trebuie să aibă temperatura trupului omenesc, care este de aproximativ 35°.

Izvorul sulfuros, nefiindu-le deocamdată folositor, se îndreptară spre marginea pădurii stufoase, care începea chiar la cîteva sute de paşi.

După cum bănuiseră, pîrîul îşi rostogolea pe aici apele iuţi şi limpezi, curgînd între două maluri înalte, de pămînt roşu, culoare care trăda prezenţa oxidului de fier. Din pricina culorii malurilor, coloniştii dădură de îndată acestei ape numele de „Pîrîul Roşu".

Era un pîrîu larg, adînc şi limpede, format din apele scurse de pe munte — jumătate rîu, jumătate torent — curgînd ici liniştit pe nisip, colo vuind peste pietre sau prăvălindu-se în cascadă. îşi făcea drum spre lac pe o lungime de o milă şi jumătate şi pe o lăţime de aproximativ treizeci-patruzeci de picioare.

Apele lui erau dulci, ceea ce le îngădui să tragă concluzia că şi apele lacului ar fi la fel. Era o împrejurare fericită, în cazul cînd s-ar găsi pe malurile lui un adăpost mai bun decît Căminul.

Cît despre copacii care umbreau malul pîrîului cale de cîteva sute de picioare în jurul apei, cei mai mulţi făceau parte din speciile ce se găsesc pretutindeni în zonele temperate din Australia sau Tasmania. Ele se deosebeau de coniferele care se înălţau în partea insulei explorată de ei, la cîteva mile de platoul Grande-Vue. în această epocă a anului, la începutul lui aprilie, care în emisfera australă corespunde lunii octombrie, adică începutului toamnei din emisfera boreală, frunzele nu căzuseră încă. Se aflau printre ei mai ales eucalipţi şi cazuarina, dintre care unii aveau să le dea în primăvara viitoare un fel de mană dulce, asemănătoare cu mana de Orient. în luminişuri creşteau pîlcuri de cedri australieni, care se ridicau din iarba numită în Noua Olandă „tussac". Lipsea însă cocotierul, atît de răspîndit în arhipelagurile Pacificului, această insulă aflîndu-se desigur la o latitudine prea joasă.

— Ce păcat! spuse Harbert. E un copac atît de folositor şi face nuci atît de frumoase !

în ceea ce priveşte păsările, ele mişunau printre ramurile rare ale eucalipţilor şi cazuarinilor, care nu le stinghereau zborul. Cacatoeşi negri, albi şi cenuşii, papagali şi peruşe cu pene multicolore, păsări cu pene verzi şi creste roşii, papagali australieni albaştri zburau prin aer, cîrîind asurzitor. Zburătoarele acestea erau atît de viu colorate, încît coloniştilor noştri li se părea că le privesc printr-o prismă, care descompune culorile.

Deodată, din mijlocul unui tufiş, izbucni un concert ciudat de voci discordante. Coloniştilor li se părea că auzeau cîntec de păsări, răgete de patrupezi şi ca un fel de şuierat ce putea fi lesne atribuit unui indigen. Nab şi Harbert, uitînd de orice prudenţă, se repeziră spre tufiş. Din fericire, nu dădură peste nici o fiară periculoasă, nici peste vreun indigen primejdios. Descoperiră doar vreo şase din păsările numite „fazani de munte", al căror strigăt seamănă cu un rîs batjocoritor. Cîteva lovituri de ciomag puseră capăt, concertului, procurîndu-le totodată un vînat minunat pentru masa de seară.

Harbert le arătă şi nişte porumbei frumoşi, cu aripile bronzate, unii moţaţi, alţii îmbrăcaţi în verde ca cei de soiul Miacquaria. N-au putut să-i atingă însă, şi tot aşa le scăpară şi ciorile şi coţofenele care zburau în stol. O împuşcătură de alice ar fi făcut prăpăd printre aceste zburătoare, dar vînătorii noştri erau înarmaţi doar cu pietre şi ciomege, arme primitive care se dovediră foarte puţin folositoare în această împrejurare.

Lucrul acesta se vădi mai mult încă, atunci cînd prin faţa grupului trecu în fuga mare o turmă de patrupede, care înaintau, ţopăind şi sărind peste tufişuri. Adevărate mamifere zburătoare, ele făceau salturi atît de mari, încît păreau să se avînte de la un copac la altul, ca veveriţele.

— Uite canguri ! strigă Harbert.

— De mîncat, se mănîncă ? întrebă Pencroff.

— Friptura înăbuşită de cangur, răspunse reporterul, întrece cel mai gustos vînat !...

Nici nu-şi terminase bine Gédéon Spilett fraza aceasta, care le aţîţa din nou pofta de vînat, că marinarul, urmat de Nab şi Harbert, se şi repezi pe urmele cangurilor. în zadar îi chemă Cyrus Smittt. De altfel, şi goana lor se dovedi zadarnică, căci cangurii erau sprinteni şi săreau ca nişte mingi. Se întoarseră după cinci minute, gîfîind şi fără nici un rezultat, iar cangurii pieriră în desişuri. Nici Top nu avusese mai mult noroc.

— Vedeţi şi dumneavoastră, domnule Cyrus, spuse Pencroff, că trebuie neapărat să ne fabricăm puşti. Credeţi că va fi cu putinţă ?

— Poate, răspunse inginerul, dar vom începe mai întîi prin a fabrica arcuri şi săgeţi şi nu mă îndoiesc că în curînd veţi deveni tot atît de îndemînatici ca şi vînătorii australieni.

— Arcuri şi săgeţi ! spuse Pencroff dispreţuitor. Astea sînt bune pentru copii !

— Nu face pe grozavul, prietene Pencroff, răspunse reporterul. Arcul şi săgeţile au fost de ajuns totuşi să însîngereze omenirea timp de sute de ani. Praful de puşcă este o invenţie nouă, dar războiul, din nefericire, a existat încă din vremurile cele mai îndepărtate.

— Pe legea mea, aveţi dreptate, domnule Spilett, spuse marinarul. Iertaţi-mă, dar m-am pripit cu vorba, ca totdeauna !

Între timp, Harbert, stăpînit de ştiinţa sa preferată, aduse din nou vorba de canguri, spunînd:

— De altfel, se pare că am avut de-a face cu speţa cea mai greu de prins. Aceştia erau canguri uriaşi, cu blană groasă, cenuşie, dar, dacă nu mă înşel, există şi canguri negri şi roşii, canguri de stîncă, şi alţii, care sînt mai uşor de prins. Există vreo douăsprezece specii...

— Harbert, îi curmă vorba, sfătos, marinarul, pentru mine nu există decît un singur soi de canguri şi acela se cheamă cangur la frigare şi tocmai specia asta ne va lipsi deseară !

Izbucniră cu toţii în rîs la auzul noii clasificări a maestrului Pencroff. Bravul marinar nu-şi ascundea părerea de rău de a nu avea decît friptură de fazan