văzut nimic dacă mai stăteai două minute în baie. N-ai fi știut că am pistol la mine! Pentru că uite ce-i, Potter, ascultă-mă! Mă asculți, te rog? Uite cum o să fie. Intrăm acolo, cinci minute, stai și aștepți, noi o să vorbim, doar vorbim, tu iei tabloul, toată lumea e fericită, plecăm și ne ducem undeva să mâncăm de seară. În regulă?

Gyuri, care venise mai aproape de la fereastră, mă examina din creștet până-n tălpi. Se încruntă, aparent îngijorat, și îi spuse lui Boris ceva în ucraineană. Urmă un schimb ininteligibil de replici. Apoi Boris își prinse încheietura mâinii și se apucă să-și desfacă ceasul.

Gyuri mai spuse ceva, clătinând viguros din cap.

― Corect, spuse Boris. Ai dreptate. Apoi, către mine, cu o mișcare din cap: Ia-l pe al lui!

Platinum Rolex President. Cadran incrustat cu diamante. Încercam să mă gândesc la un mod politicos de a refuza, când Gyuri își scoase inelul cu ditamai diamantul în tăietură baghetă de pe degetul mic și – cu inocență, ca un copil care oferea un cadou făcut cu mâna lui – mi le întinse pe amândouă în palma deschisă.

― Da, spuse Boris, pentru că eu ezitam. Are dreptate. Nu arăți suficient de bogat. Ar fi fost bine să avem alți pantofi, spuse el, privind critic la pantofii mei negri cu cataramă, dar acum o să lucrăm cu ăștia. Acum o să punem banii aici în geantă (mâner de piele, plină de bancnote) și mergem. Manevra totul repede, cu mâini iuți, ca o cameristă făcând patul. Bancnote cele mai mari deasupra. Sutarele astea foarte frumoase și noi. Gigea.

7

Afară pe stradă: splendoarea și febra sărbătorilor. Reflexiile se zvârcoleau scânteind pe apa neagră: arcade dantelate deasupra străzii, ghirlande de lumini pe vaporașele de pe canale.

― O să fie foarte ușor și comod, spuse Boris, care răsucea butonul radioului, trecând de Bee Gees, de știrile în olandeză, în franceză, încercând să găsească o melodie. Mă bazez că vor banii repede. Cu cât scapă mai curând de tablou, cu atât sunt șanse mai mici să se împiedice cu Horst. N-o să se uite prea aproape la cec sau la biletul de depozit. O să vadă numai sumă de șase sute de mii.

Ședeam singur pe bancheta din spate, cu valiza de bani. („Pentru că trebuie să vă obișnuiți, domnule, să fiți pasager de onoare!“ spusese Gyuri când ocolise mașina și îmi deschise portiera din spate ca să mă urc.)

― Sper că asta o să-l păcălească – biletul de depozit e perfect legal, spunea Boris. Și cecul la fel. Doar că e din bancă nu prea bună. Din Anguilla436. Rușii în Antwerp – și aici, pe P.C. Hooftstraat437 – vin aici să investească, să spele bani, să cumpere artă, ha! Banca asta era în regulă acum șase săptămâni, dar acum... are probleme.

Trecuserăm de canale, de apă. Vedeam pe stradă îngeri multicolori din neoane, aplecându-se de pe acoperișurile clădirilor ca niște figuri sculptate la prova corăbiilor. Paiete albastre, paiete albe, proiectile luminoase, cascade de lumini albe și de stele de Crăciun, arzând, impenetrabile, la fel de departe de mine precum diamantul implauzibil care-mi sclipea pe deget.

― Uite ce vreau să-ți spun, zise Boris, uitând radioul și întorcându-se să-mi vorbească, vreau să-ți spun să nu te îngrijorezi. Cu toată inima, spuse el, încrețindu-și sprâncenele și întinzând mâna încurajator să mă scuture de umăr. Totul e bine.

― Floare la ureche! spuse Gyuri radios în oglinda retrovizoare, bucuros că își amintise expresia.

― Uite care-i planul! Vrei să știi planul?

― Bănuiesc că aici trebuie să spun „da“.

― O să lăsăm mașina mai departe. Afară din oraș. Apoi ne întâlnim cu Cherry într-un loc și el ne duce la întâlnire cu mașina lui.

― Și totul o să fie pașnic.

― Categoric. Și știi de ce? Pentru că tu ai banii! Ei asta vor. Chiar și cu cec fals de bancă, pentru ei tot e afacere bună. Patruzeci de mii de dolari pentru nici un deget mișcat? Nu e mult. Pe urmă Cherry o să ne lase înapoi la parcare, cu tabloul, și pe urmă ieșim la un restaurant! Sărbătorim!

Gyuri mormăi ceva.

― Se plânge de parcare. Ca să știi. Crede că e idee proastă. Dar nu vreau să merg cu mașina mea și nu ne trebuie amendă pentru parcare neregulamentar.

― Unde e întâlnirea?

― Păi... cam complicat. Trebuie să ieșim din oraș și apoi să ne întoarcem. Au insistat la locul lor, și Cherry a fost de acord pentru că... în fine, într-adevăr mai bine. Cel puțin pe terenul lor putem să ne bazăm că nu vor fi sticleți.

Ajunseserăm pe o porțiune mai pustie a drumului, dreaptă și deprimantă, unde traficul era rar și stâlpii de iluminat mai răsfirați, iar pocnetele înviorătoare și strălucirea orașului vechi, contururile lui luminate, peisajul lui ascuns – concursuri de patinaj, copii fericiți sub pomul de Crăciun – făcuseră loc unei austerități urbane mai familiare: Fotocadeau, atelier de chei Sleutelkluis, indicatoare în arabă, shaorma, tandoori kebab, obloanele trase, totul închis.

― Overtoom, spuse Gyuri. Nimic interesant sau plăcut.

― Asta este parcarea prietenului meu Dima. A pus lumina roșie în seara asta ca să nu ne deranjeze nimeni. O să fim la etajul cu... ah, țipă el, blead, căci o dubiță care claxona