în America. Nu prea le-a plăcut. Așa că – făcu semn cu capul spre geantă – aici e weekend, băncile sunt închise, și tu aduci ce bani ai avut lichizi la tine, și... eh, am vorbit mult cu ei, o grămadă de timp la telefon, și ne-am întâlnit deja o dată într-un bar din Red Light, dar au fost de acord să aducă tabloul și să facem schimbul în seara asta fără să te vadă mai întâi, pentru că le-am spus că avionul tău pleacă mâine, și, fiindcă s-au tot coit atâta, restul de sumă e pe cec de la bancă sau aleluia. Ceea ce, sigur, nu le-a plăcut, dar au acceptat explicația pentru cec. E mai ușor așa.

― Mult mai ușor, spuse și Boris. Nu știam cum o să meargă povestea cu cec de bancă. Mai bine dacă li se pare că e vina lor pentru că s-au câcâit.

― Cum se numește localul?

― Restaurant-cafenea. Viktor pronunță rapid, într-un singur cuvânt. Groene Paarden.

― „Cai verzi“ în olandeză, spuse Boris amabil. Un local hippy. Pe lângă Red Light.

O stradă lungă și pustie – magazine de unelte ferecate, teancuri de cărămizi pe margine, toate cumva importante și supersemnificative, deși alergau prin întuneric prea repede ca să le pot vedea cu adevărat.

― Mâncarea e groaznică, spuse Boris. Niște germeni și un fel de pâine veche tare de grâu. Ai zice că vin fete mai aerodinamice, dar nu-s decât femei cu părul cărunt și grase.

― De ce acolo?

― Pentru că străzile sunt liniștite seara, spuse Viktor Cherry. Restaurant e închis, după orele de program, dar, pentru că nu e lume, n-o să se întâmple nimic, înțelegi?

Peste tot, senzația de stranietate. Fără să-mi dau seama, părăsisem realitatea și trecusem granița într-un teritoriu între linii, unde nimic nu mai avea sens. O senzație de vis, fragmentară. Role de sârme și grămezi de moloz, de pe care vântul zburase într-o parte învelitorile de plastic.

Boris vorbea cu Viktor în rusă: și, când își dădu seama că mă uitam la el, se întoarse spre mine.

― Spuneam doar că Sascha e la Frankfurt în seara asta, îmi explică el, e gazdă la restaurant la petrecere pentru niște prieteni care tocmai au ieșit de la pârnaie și toți trei am primit confirmare despre asta din trei surse, inclusiv Shirley. Se crede deștept că a plecat din oraș. Dacă Horst află ce s-a întâmplat aici în seara asta, Sascha vrea să poată să ridice mâinile și să spună: „Cine, eu? N-am avut nici o legătură.“

― Tu, mi se adresă Viktor, tu locuiești în New York. Am spus că faci comerț cu obiecte de artă, ai fost arestat pentru falsificare și acum funcționezi ca Horst – pe scară mult mai mică la tablouri, dar mult mai mare la bani.

― Horst – Dumnezeu să-l binecuvânteze! spuse Boris. Horst ar fi fost cel mai bogat om din New York, doar că dă totul, fiecare cent. Așa a făcut întotdeauna. Are grijă de foarte mulți alți oameni, nu doar de el.

― Nu-i bine în afaceri.

― Da. Dar îi place să aibă companie.

― Drogat filantrop, ha! spuse Viktor. Bine că mai mor din când în când, altfel cine știe câte capete prăjite s-ar înghesui acum în gaura aia cu el. Oricum, cu cât vorbești mai puțin, cu atât mai bine. Nimeni nu se așteaptă la conversații politicoase. Astea sunt afaceri. O să fie rapid. Dă-i cecul de la bancă, Borea!

Boris spuse ceva tăios în ucraineană.

― Nu, trebuie să-l scoată el. Trebuie să-l ia din mâna lui.

Atât cecul, cât și biletul de depozit, aveau imprimate pe ele cuvintele Farruco František, Citizen Bank, Anguilla, care nu făcu decât să-mi sporească senzația că totul se întâmpla în vis, pe o traiectorie unde prindeam deja prea multă viteză ca să mai putem încetini.

― Farruco František? am spus. Ăsta sunt?

În circumstanțele date părea o întrebare legitimă – ca și cum aș fi putut fi cumva lipsit de corp sau ca și cum trecusem deja de un anumit hotar unde fusesem eliberat de anumite elemente fundamentale precum identitatea.

― N-am ales eu numele. Am luat ce am putut.

― Și trebuie să mă prezint așa?

Era ceva în neregulă cu hârtia – prea subțire și de proastă calitate, și faptul că pe ea scria Citizen Bank, iar nu Citizens Bank, făcea ca totul să pară greșit.

― Nu, te va prezenta Cherry.

Farruco František. Am încercat numele în tăcere, învârtindu-l pe limbă. Deși era un nume greu de ținut minte, suna suficient de puternic și de străin ca să poarte cu el sugestia unei rețele dense de străzi întunecoase, linii de tramvaie, caldarâmuri și îngeri de neon din orașul vechi, istoric și imposibil de cunoscut, canale, suporturi de biciclete și lumini de Crăciun tremurând pe apa întunecată.

― Când aveai de gând să-i spui? îl întreba Cherry pe Boris. Trebuie să știe cum îl cheamă.

― Ei bine, acuma știe.

Străzi necunoscute, cotituri de neînțeles, distanțe anonime. Încetasem până și să citesc indicatoarele cu numele străzilor sau să încerc să-mi dau seama unde suntem. Din tot ce vedeam în jur, singurul punct de reper era luna, înălțată mult deasupra norilor, care, deși plină și strălucitoare, părea cumva ciudat de instabilă, lipsită de gravitate, nu