luna pură și imobilă a deșertului, ci mai mult un fel de decorațiune înșelătoare de petrecere, care ar fi putut să se spargă la semnul unui scamator sau să se ascundă treptat vederii, în întuneric.

9

Groene Poarden era pe o alee neumblată cu sens unic, lată abia cât să încapă o mașină. Toate magazinele din jur – farmacie, brutărie, vânzări de biciclete – erau închise și încuiate zdravăn, în afară de un restaurant indonezian în celălalt capăt al străduței. Shirley Temple ne lăsă chiar la intrare. Pe zidul de vizavi, graffiti: o față zâmbitoare și săgeți, „Atenție: radiații!“, un fulger ștampilat, cu cuvântul „Shazam“ scris peste, litere picurând, ca în filmele de groază, „poartă-te frumos!“.

M-am uitat înăuntru prin ușa de sticlă. Localul era lung și îngust, și – la prima vedere – gol. Pereți cu ceva verde; lampă de plafon din sticlă colorată; mese și scaune desperecheate, vopsite în culori de grădiniță de copii, și lumini palide, cu excepția tejghelei, lângă grătar, și a unei vitrine luminate care strălucea în fund. Plante de interior cu un aer bolnav; o fotografie alb-negru cu autograf a lui John și Yoko; panou pe perete din care atârnau pliante și broșuri despre întâlniri și cursuri de yoga și tot felul de variante holistice. Pe perete era o pictură a arcanei de tarot, iar în geam, un meniu subțirel, tipărit la calculator, includea o serie de mâncăruri sănătoase à la Everett: supă de morcovi, supă de urzici, piure de urzici, plăcintă cu linte și cu alune – nimic prea apetisant, dar care-mi amintiră că ultima masă adevărată, propriu-zisă, nu doar câteva îmbucături, o luasem în pat cu Kitsey.

Boris mă văzu uitându-mă la meniu.

― Și mie mi-e foame, spuse, pe un ton oarecum oficial. O să tragem o cină pe cinste pe urmă. La Blake. Douăzeci de minute.

― Tu nu intri?

― Nu încă. Stătea puțin într-o parte, încât să nu poată fi văzut prin ușile de sticlă, privind pe stradă în ambele părți. Shirley Temple se învârtea în jur. Nu mai sta aici să vorbești cu mine! Du-te cu Viktor și Gyuri!

Bărbatul care se înclină dinăuntru să se uite prin ușa de sticlă a cafenelei era un tip de vreo șaizeci de ani, costeliv, firav, aproape tremurător, cu o față ovală și îngustă, păr lung, mai jos de umeri, în șuvițe diferit colorate, și o șapcă de blugi luată direct din Soul Train 1973439. Stătu acolo cu inelul de chei în mână și se uită peste Viktor la mine și la Gyuri, parcă nesigur dacă să ne lase să intrăm. Ochii apropiați, sprâncenele cenușii stufoase și mustața căruntă îi dădeau înfățișarea unui schnauzer bătrân și bănuitor. Apăru apoi un alt tip, mult mai tânăr și mai solid, cu o jumătate de cap mai înalt chiar și decât Gyuri, malaysian sau indonezian, cu un tatuaj pe față, două diamante stupefiante în urechi și o creastă neagră în creștetul capului, care îl făcea să semene cu unul dintre harponierii din Moby Dick – presupunând că era vreunul care să poarte pantaloni de trening de catifea și bluză de baseball din satin de culoarea piersicii.

Junkerul mai în vârstă se apucă să telefoneze la mobil. Așteptă, privindu-ne în tot acest timp cu ochi furioși. Formă numărul încă o dată, se întoarse cu spatele și se îndepărtă în adâncul cafenelei, vorbind, ținându-și palma apăsată pe obraz și pe ureche asemenea unei gospodine isterice, în timp ce indonezianul rămăsese să se uite la noi în ușa de sticlă, încremenit într-o nemișcare nefirească. Urmă un schimb scurt de replici, apoi tipul mai în vârstă se întoarse și, încruntat și aparent neconvins, vârî cheia în broască și începu s-o răsucească. De cum am intrat, se apucă să-i spună ceva gălăgios lui Viktor Cherry și să dea din mâini, în timp ce indonezianul se depărta câțiva pași și se rezema de perete cu mâinile încrucișate la piept, ascultând.

Ceva în neregulă, cu siguranță. Un sentiment de disconfort. Ce limbă foloseau oare? Română? Cehă? Habar n-aveam despre ce vorbeau, dar Viktor Cherry părea rece și enervat, în timp ce tipul cărunt devenea tot mai agitat – supărat? nu: irascibil, frustrat, persuasiv chiar, vocea i se pițigăia, aproape smiorcăită, și în tot acest timp indonezianul stătea cu ochii pe noi, nemișcat și tulburător ca o anacondă. Ne opriserăm cam la trei metri depărtare și, în ciuda lui Gyuri, care, cu valiza plină de bani, se lipea de mine, îmi luasem o față mai degrabă stânjenită, inexpresivă, și mă prefăceam că examinez semnele și sloganurile de pe pereți: Greenpeace, „zonă fără blănuri“, „veganii sunt bine-veniți!“, „local protejat de îngeri!“ Cum eu însumi cumpărasem îndeajuns de multe droguri în situații suficient de periculoase (apartamente pline de gândaci din Harlemul spaniol, scări puțind a urină în blocurile de locuințe sociale St. Nicholas440), știam că nu e cazul să mă arăt interesat, întrucât, din experiența mea, tranzacțiile de acest tip erau majoritatea identice. Trebuia să te prefaci relaxat și neimplicat, să nu vorbești decât dacă era strict necesar, și atunci cu glas monoton, și, de îndată ce obțineai ceea ce voiai, să pleci.

― Protejat de îngeri pe dracu’! îmi șopti la ureche Boris, care se strecurase neauzit lângă mine.

N-am spus nimic. Chiar și după atâția ani, aveam tendința să ne șoptim unul altuia, cu capetele apropiate, ca la ora Spirsețkăi, ceea ce nu părea să fie tocmai gestul potrivit în situația dată.

― Suntem la timp, spuse Boris. Dar unul dintre tipii lor n-a venit. De aia babalâcul ăla se-agită atâta. Vor să-l așteptăm până vine. E vina lor că au schimbat așa