― Ce se petrece acolo?

― Lasă-l pe Vitea să se ocupe, spuse el, lovind cu piciorul un ghem uscat de păr de pe podea – vreun șoarece mort? m-am gândit, tresărind, dar apoi mi-am dat seama că era o jucărie smotocită de pisici, așa cum – am observat – mai multe zăceau risipite prin cafenea, în apropierea unei tăvi înnegrite de urină și pline de grămăjoare, pe jumătate ascunsă, cu tot cu rahații din ea, la baza unei mese pentru patru persoane.

Mă întrebam la ce ar fi putut sluji, în logistica serviciilor alimentare prestate în local, o tavă cu excremente de pisică plasată într-un loc unde clienții aveau toate șansele să calce în ea (ca să nu mai vorbim de cât era de atrăgătoare, sănătoasă sau chiar și numai legală), când mi-am dat seama că discuția dintre Viktor și tipul mai în vârstă se încheiase și cei doi se întorseseră către mine și Gyuri. Drogatul veni spre noi cu o expresie prudentă și bănuitoare pe față, trecând rapid cu privirea de la mine la valiza din mâna lui Gyuri. Plin de solicitudine, Gyuri păși înainte, o deschise, o puse jos cu o înclinare supusă din cap și se depărtă pentru ca tipul s-o inspecteze.

El se holbă înăuntru, hipermetrop, și încreți din nas. Se uită în sus la Cherry cu o exclamație arțăgoasă, dar acesta rămase impasibil. Urmă un nou schimb de replici ininteligibil. Tipul părea nemulțumit. Apoi închise geanta, se ridică și se uită la mine, cu ochii fugind în toate părțile.

― Farruco, am spus nervos, căci îmi uitasem numele mic și speram că nu va fi nevoie să mi-l amintesc.

Cherry îmi aruncă o privire: „Hârtiile“.

― Da, imediat, am spus, am băgat mâna în buzunarul interior de sus al sacoului și am despăturit cecul și biletul de depozit cu un gest pe care-l voiam relaxat, verificându-le înainte să i le dau...

„František“. Dar, exact în clipa când întinsesem mâna – bang! ca atunci când o rafală bruscă de vânt năvălește în casă și trântește o ușă cu putere undeva unde nu te aștepți –, Viktor Cherry făcu repede câțiva pași în spatele tipului și-l izbi în cap cu patul pistolului atât de tare, încât șapca îi zbură cât colo, genunchii i se înmuiară, și bătrânul se prăbuși la pământ cu un geamăt. Indonezianul, rezemat încă greoi de perete, păru la fel de surprins ca mine: încremeni, și ochii ni se întâlniră o clipă în aceeași tresărire: „ce naiba...?“, aproape ca între prieteni, și nu mi-am dat seama de ce nu se depărta de perete până când n-am privit înapoi și am văzut cu groază că Boris și Gyuri îl țineau amândoi în cătare: Boris își sprijinea comod patul pistolului în căușul palmei stângi, iar Gyuri, cu singură mână și valiza cu bani, se dădea înapoi către ușă.

O străfulgerare, cineva ițindu-se pentru o secundă din bucătăria din spate: o tânără asiatică... nu, un băiat; piele palidă, ochi albi, înspăimântați, cuprinzând sala dintr-o privire, eșarfă cu model complicat, păr lung fluturând; dispăru imediat din vedere.

― E cineva în spate, am spus repede, uitându-mă în jur în toate direcțiile; încăperea se învârtea cu mine ca niște călușei, și inima îmi bătea atât de sălbatic, încât n-am reușit să rostesc cuvintele distinct, nu eram sigur dacă mă auzise cineva – Cherry, măcar, pentru că îl apucase pe junker de spatele jachetei de blugi și-l ridică, prinzându-l cu mâinile pe după gât, punându-i pistolul la tâmplă, țipând la el într-o limbă est-europeană și înghiontindu-l din urmă, în timp ce indonezianul se desprinse de perete, grațios și atent, și se uită la mine și la Boris un timp care mie mi se păru foarte lung.

― O să vă pară rău, muiștilor, zise el încet.

― Mâinile, mâinile! spuse Boris cordial. Să le văd!

― N-am armă.

― Tu ține-le la vedere oricum!

― În regulă, spuse indonezianul, la fel de amabil.

Mă privi din cap până-n picioare cu mâinile în aer – memorându-mi trăsăturile feței, mi-am dat seama cu un fior, stocându-mi imaginea în memorie –, apoi se uită la Boris.

― Știu cine ești, spuse el.

Sclipirea de acvariu a dozatorului de sucuri. Îmi auzeam aerul intrând și ieșind din piept. Din bucătărie răzbătură zăngăneli metalice, țipete tulburi.

― Jos, te rog! spuse Boris, făcând semn cu capul către podea.

Indonezianul se lăsă supus în genunchi și, foarte încet, se întinse cât era de lung. Dar nu părea speriat sau prea impresionat.

― Te cunosc, spuse din nou, cu voce ușor înăbușită.

O mișcare în colțul ochiului, ceva care țâșnise, atât de iute, încât am tresărit: o pisică, un diavol negru, o umbră vie, întuneric dispărând în întuneric.

― Și cine sunt?

― Borea din Antwerp, nu? Nu era adevărat că nu avea armă; până și eu i-o vedeam ieșind de la subsuoară. Borea polonezul. Borea vegetalu’. Amicul lui Horst.

― Și dacă sunt, ce? zise Boris prietenos.

Indonezianul tăcu. Boris, dându-și la o parte părul din ochi cu un zvâcnet al capului, scoase un sunet batjocoritor și păru că vrea să spună ceva sarcastic, dar în aceeași clipă Viktor Cherry ieși din spate, singur, trăgând din buzunar ceva care semăna cu o pereche de cătușe de plastic, și inima îmi sări din piept când i-am văzut sub braț un pachet de dimensiunile și grosimea necesare, învelit în