fetru alb și legat cu șnur. Lăsă un genunchi pe spinarea indonezianului și începu să-i lege cătușele la încheieturi.

― Ieși! îmi spuse Boris – și apoi din nou, pentru că mușchii mi se blocaseră și încremenisem pe loc, îmi dădu un ghiont: Du-te la mașină!

Am privit în jur cu o expresie goală – nu vedeam ușa, nu exista nici o ușă –, apoi am descoperit-o deodată, m-am repezit cu atâta grabă spre ea, încât am alunecat și aproape am căzut pe una dintre jucăriile pentru pisici și m-am năpustit afară spre Range Roverul care pufnea lângă bordură. Gyuri ținea de șase în față, pe stradă, în burnița ușoară care începuse să cadă, „Treci înăuntru!“ îmi șuieră, strecurându-se pe bancheta din spate și făcându-mi semn să intru după el, chiar în clipa când Boris și Viktor Cherry țâșneau din restaurant și săreau și ei înăuntru, și am pornit imediat, dar nu în viteză, ci lent, fără nici un dramatism.

10

În mașină, pe strada principală, toată lumea jubila, râdea, plesnea din palme, doar mie îmi bubuia inima atât de tare în piept, că abia puteam să respir.

― Ce s-a întâmplat? am spus răgușit, de mai multe ori, înecându-mă și uitându-mă de la unul la altul, deși ei continuau să mă ignore, trăncănind într-un amestec exploziv de rusă și ucraineană, toți patru, inclusiv Shirley Temple: Angliiski!

Boris se întoarse spre mine, ștergându-se la ochi, și mă luă pe după gât:

― Am schimbat planul, spuse el. A fost pe moment, improvizat. Nici nu se putea mai bine. Tipul al treilea n-a venit.

― I-am prins în ofsaid.

― Pe picior greșit.

― Cu pantalonii în vine pe budă!

― Ai spus – trebuia să deschid gura larg ca să pot pronunța cuvintele – ai spus fără arme.

― Ei bine, n-am rănit pe nimeni, nu? Ce importanță mai are?

― De ce n-am plătit pur și simplu?

― Pentru că am avut noroc! Ridică mâinile într-un gest de disperare. Șansă o dată în viață! Ocazie! Ce puteau să facă? Erau doi, noi eram patru. Dacă ar fi avut minte, nu ne-ar fi lăsat să intrăm. Și, da, știu, numai patruj’ de mii, dar de ce trebuie să le plătesc ceva dacă nu e nevoie? Pentru că mi-au furat ce era al meu? Boris chicoti. Ai văzut ce față a făcut? Babalâcul? Când i-a ars Cherry una-n ceafă?

― Știi de ce se plângea boul ăla bătrân? spuse Viktor, întorcându-se spre mine jubilând. Voia euro! „Cum, dolari?“ imită el vaietul celuilalt. „Mi-ai adus dolari?“

― Pun pariu că ar vrea el și dolarii ăia acuma!

― Pun pariu că ar vrea să fi tăcut naibii din gură!

― Mi-ar plăcea să ascult când o să vorbească la telefon cu Sascha.

― Aș vrea să știu cum îl cheamă pe tipul care le-a făcut figura. Îi dau de băut.

― Unde-o fi?

― Probabil acasă, în duș.

― Își învață versetele din Biblie.

― Se uită la Poveste de Crăciun la televizor.

― A încurcat cafenelele.

― Și... Mușchii gâtului mi se contractaseră atât de tare, că trebuia să înghit ca să vorbesc. Și puștiul ăla?

― A?

Ploua, o burniță ușoară care stropea parbrizul. Străzile erau negre și lucioase.

― Ce puști?

― Un băiat. O fată. În bucătărie. Nu știu ce era.

― Ce? Cherry se întoarse – încă răsuflând greu de emoția victoriei. N-am văzut pe nimeni.

― Nici eu.

― Ba eu am văzut.

― Cum arăta?

― Tânăr. Vedeam încă instantaneul feței copilărești, fantomatice, cu buzele întredeschise. Haină albă. Părea japonez.

― Serios? spuse Boris cu o voce curioasă. Poți să-ți dai seama după moacă de unde sunt? Japonia, China, Vietnam?

― N-am văzut bine. Asiatic, oricum.

― El sau ea?

― Cred că la bucătărie lucrează numai fete, spuse Gyuri. Fac mâncare de-aia ecologică. Orez brun și alte chestii.

― Dar...

Acum chiar nu mai știam.

― Oricum – Cherry își trecu o mână peste părul tuns periuță –, mă bucur c-a fugit, cine-o fi fost, pentru că știi ce am mai găsit în spate? Un Mossberg 500441 cu țeava retezată.

Râsete și fluierături.

― Futu-i!

― Unde era? Grozdan n-a...?

― Nu. Într-un... – gest indicând o bandulieră – … nu știu cum îi spune. Atârna sub masă, într-un fel de cârpă. Am avut noroc că l-am văzut când eram pe podea. Nuș’ cum am ridicat privirea, și era exact deasupra.

― Nu l-ai lăsat acolo, nu?

― Nu! L-aș fi luat, doar că era prea mare, și aveam mâinile pline. L-am desfăcut, am scos percutorul și l-am aruncat pe alee. Plus... – scoase din buzunar un pistol argintiu cu țeavă foarte scurtă, pe care i-l dădu lui Boris – ... ăsta!

Boris îl ridică în lumină și se uită la el.