912 Mircea Eliade, Imagini şi Simboluri, p. 112.

913 M. Eliade, op.cit., pp. 112-113.

914 Vorbind despre sentimental iudaic şi cel creştin al istoriei, Amos Funkenstein notează: „Concepţie des citataă conform căreia imaginea greacă a istoriei era „ciclică“, spre deosebire de cea bibilic-iudaică sau biblic-apocaliptică care era „lineară“ (Mircea Eliade, Cosmos and History: The Myth of Eternal Return, trad. Trask, pp. 113 şi urm. 125 şi urm.) nu are nici o bază. Cu siguranţă, tradiţia apocaliptică nu exclude imaginea unei eterne reîntoarceri, uneori chiar face aluzie la ea, poate sub impactul tradiţiilor iraniano-babiloniene. Nici tradiţia biblică nu exclude (în principiu) asemenea imagini – ele se situează pur şi simplu în afara orizontului discursului. Unicitatea evenimentelor istorice şi a istoriei a devenit tematică numai în creştinism, când, împotrivindu-se teoriei lui Origene despre succcesiunea lumilor, Augustin a susţinut că Cristos a venit o singură dată pentru totdeauna.“, Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică, din evul mediu până în secolul al XVII-lea, trad. Walter Fotescu, Humanitas, Buc., 1998, pag. 243, nota 147. De asemenea, Pierre Vidal-Naquet notează: „Dacă antichitatea greacă a trăit cu adevărat în întregul ei în „teroarea în faţa istoriei“ (Mircea Eliade) acest lucru trebuie să se vadă pretutindeni. Or, este de ajuns să deschidem, de pildă, o culegere de inscripţii ca să vedem că nu-i nici pe departe aşa. Când cetăţile greceşti comemorează, la Delfi, victoriile lor în războaiele medice, când Pausanias aminteşte că a fost comandantul armatei la Plateia, când, celebrând victoria de la Eion, atenienii îşi leagă prezentul de cel mai îndepărtat trecut, nu mai putem spune că „actele umane nu au o valoare intrinsecă autonomă. (…) Cetatea, prin ceea ce scrie, îşi afirmă stăpânirea asupra timpului.“, în Pierre Vidal-Naquet, Vânătorul negru. Forme de gândire şi forme de societate în lumea greacă, traducere de Zoe Petre, Eminescu, Buc., 1985, p. 81. Ambele opinii neagă deci relevanţa tezei fundamentale a lui Mircea Eliade, şi nu fără argumente.

915 Culianu va rezuma astfel viziunea eliadiană: „De ne este îngăduit să spunem astfel, această situaţie s-ar putea formula în felul următor: omul modern suferă ordalia istoriei, el este inconştient „iniţiat“ la existenţa responsabilă prin însuşi faptul istoricităţii sale“, Studii româneşti, vol I, ed.cit., p. 240.

916 Mitul eternei reîntoarceri, p. 117.

917 I.P. Culianu va scrie: „Dualismul ontologic (sacru-vs-profan) şi antropologic al lui Eliade, ca şi „amoralitatea“ lui şi valoarea ontologică pe care o atribuie cunoaşterii, ne autorizează să-l clasăm printre reprezentanţii moderni ai gnozei, ca posibilitate determinată de a concepe fiinţa în lume şi relaţiile ei cu sacrul“, în Studii româneşti, ed.cit., vol. I, p. 240. Este o calificare surprinzătoare, la care Culianu nu va mai reveni şi pe care nu o va mai explicita în vreun alt loc. Şi mai departe: „Poate fi oare socotit Eliade, alături de un Guénon sau de un Evola, un campion al „tradiţionalismului“? Poate că da, dar trebuie spus că influenţa lui a depăşit-o cu mult pe a lui Guénon, cât şi pe a lui Evola, căci Eliade a ştiut să păstreze eticheta magică a „ştiinţei“ universitare, fiind totodată mai permeabil la mesajul diverselor curente culturale ale epocii sale (la psihanaliza lui Jung, de exemplu, criticată de Evola). Faptul că asimilat complet „the tools of the doomed West“ i-a asigurat o largă audienţă în cercuri care, deşi nefiind „tradiţionaliste“ resimţeau aceeaşi „nostalgie a originilor“, idem p. 241. Asimilează Culianu aici gnosticismul şi tradiţionalismul guénonian?! Le vede ca pe ramuri ale unui acelaşi arbore al esoterismului modern?!

918 Pentru întreaga problematică a „istoricismului“ şi a interpretării modernităţii, problematică care se află în conexiune cu Weltanschaaung-ul eliadian, vezi: Raymond Aron, Les désilusions du progres, essai sur la dialectique de la modernité, Calmann-Lévy, 1969; Idem, Introducere în filozofia istoriei. Eseu despre limitele obiectivităţii istorice, ediţie nouă revăzută de Sylvie Mesure, traducere din franceză de Horia Gănescu, Humanitas, Buc., 1997; Hans Blumenberg, The Genesis of the Copernican World, translated by Robert M. Wallace, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts, and London, England; G. W. F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, Editura Academiei R.S.R, 1968; Idem, Fenomenologia Spiritului, Editura Academiei R.S.R, 1965; Wilhelm Dilthey, Constituţia lumii istorice în ştiinţele spiritului, Construcţia lumii istorice în ştiinţele spritului, Editura Dacia, Cluj, 1999; Karl Löwith, Meaning in History, The University of Chicago Press, Chicago, 1949; Idem, De la Hegel la Nietzsche. Ruptura revoluţionară în gândirea secolului al nouăsprezecelea, traducere Maria-Magdalena Anghelescu, Tact, 2013; Eric Voegelin From Enlightenment to Revolution, edited by John H. Hallowell, Duke University Press, Durham, North Carolina, 1975; Karl R. Popper, Mizeria istoricismului, traducere de Dan Suciu, Adela Zamfir, Editura All,