Buc., 1998; Hannah Arendt, Între trecut şi viitor, Antet, Buc., 1997; Louis Dumont, Eseu asupra individualismului, Anastasia, 1997; Martin Heidegger, „Scrisoare despre «Umanism»“, în Repere pe drumul gândirii, Editura Politică. Buc., 1988; Alain Renaut, Era individului; Jürgen Habermas, Discursul filozofic al modernităţii, All; Isaiah Berlin, Adevăratul studiu al omenirii, traducere de Radu Lupan, Meridiane, Buc., 2001. Pentru semnificaţia legată de istoria religiilor vezi Natale Spineto, Mircea Eliade, istoric al religiilor, ed.cit., capitolul „Fenomenologie şi istoricism: dezbaterea dintre Mircea Eliade şi Raffaele Pettazzoni“, pp. 97-140; Ernesto de Martino, Scritti minori su religione, marxismo e psicoanalisi, a cura di Roberto Altamura e Patrizia Ferreti, Nuove Edizioni Romane, 1993, pp. 127-143;

919 Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, ed.cit., p. 112.

920 Jung va scrie: „Intelectul nostru a realizat lucruri extraordinare, în timp ce casa noastră spirituală s-a năruit“. în Despre arhetipurile inconştientului colectiv, Opere complete, vol I, Editura Trei, p. 25.

921 Mircea Eliade, op.cit., p. 114.

922 Ibid., p. 115.

923 Ibid., p. 118.

924 Ibid., pp. 79-86.

925 Este foarte interesant de relevat aici polemica explicită a lui I.P. Culianu cu Eliade în privinţa definirii valorii religioase a creştinismului pentru omul modern. Cred că este vorba de un malentendu al lui Culianu, care crede că Eliade nu dă nici o şansă omului modern, chiar dacă acesta este creştin. Dimpotrivă, Eliade susţine cu putere că doar creştinismul poate fi salvator pentru teroarea istoriei care este fundamental în ceeace prriveşte definirea modernităţii ca istorie a omului căzut: „Cu toate astea, la o analizã atentã, distincţiile lui Eliade referitoare la creştinism, reţinute ca un nec plus ultra, nu par inamovibile. Într-adevãr, despre care creştinism e vorba? Dacã e vorba de Protestantism în general, descoperirea timpului continuu şi a libertãţii personale pare sã fi abolit cel puţin schemele de repetiţie. Creştinismul nu este totuşi o ideologie, iar pe de altã parte, lipsitde aspectul sãu liturgic, riscã sã fie redus la asta. Or, în liturghie, creştinismul este departe de a aboli timpul ciclic: viaţa creştinului este reactualizarea anualã a naşterii, învãţãturii, patimilor şi morţii lui Cristos pe cruce, urmate de învierea lui. Ciclicitatea aceasta liturgicã a fost întotdeauna remarcatã, dar s-a preferat sã nu fie socotitã o componentã sine qua non a creştinismului, cãci ea reprezintã o elaborare mai tîrzie. Dar, dacã trebuie sã admitem cã specificul de religie al creştinismului se precizeazã abia în secolele al IV-lea şi al V-lea, într-o formã mai mult sau mai puţin desãvârşitã care, deşi mult perfecţionatã, va rãmâne constantã pînã în zilele noastre, atunci ciclicitatea timpului liturgic trebuie deja consideratã ca un „element minimal“ care, înlocuit ori retras, duce la o schimbare completã a întregii structuri. A spune cã în acest sens creştinismul „proves to be the religion of «fallen man»“, în mãsura în care „modern man is irremediably identified with history and progress, and to which history and progress are a fall, both implying the final abandonment of the paradise of archetypes and repetition“, înseamnã a-l reduce tocmai la ceea ce ar fi el fãrã reactualizarea anualã a evenimentelor ce s-au produs la începutul erei creştine, deci mai mult decît omul arhaic, cãci realitatea lui e datã de reactualizarea periodicã a evenimentelor paradigmatice care au avut loc la începutul erei noastre. Dacã nu retrãieşte acele evenimente, el reduce creştinismul la o ideologie, deci la altceva decît îşi propune creştinismul sã fie. Oare omul modern se exprimã cu adevãrat prin adeziunea sa la antropologia creştinã? Poate, dacã este redus creştinismul la un aspect ideologic şi moral, deci nu mai e socotit o religie. Omul nu va mai fi atunci protejat de „teroarea timpului“. graţie reactualizãrii periodice a evenimentului întîmplat pe Golgotha. Opinia comunã era însã cã omul modern ar fi fost plãmãdit cu începere din secolul al XVI-lea tocmai de adeziunea lui la nişte valori noi care, pe vremea aceea, nu intrau în sfera ideologicã a creştinismului: fenomenologia politicã a lui Machiavelli, propusã în conceptul ei de „verità effettuale“; sistemul copernican heliocentric care, în operalui Giordano Bruno, se aflã reunit cu ideea infinitãţii universului (de Infinito Universo et Mundo), infinitã expansiune a unei divinitãţi infinite (Nicolaus Cusanus), idee abstractã ce contrazicea comoditatea aparenţei, a habitudinii şi a autoritãţii aristotelice; „îndoiala“ cartezianã şi fiinţa care se dezvãluie în activitatea raţionalã, idee probabil încã legatã de tradiţia platonicianã, pe care contemporanii şi urmaşii lui Descartes o vor interpreta cu totul altfel (astfel, e sigur cã nici Galilei nu a renunţat la o anumită tradiţie metafizică platonicină şi neopitagoreică, dar el este celebrat mai cu seamă pentru formularea „metodei cantitative“) etc. Se considerã de obicei cã se poate vorbi de un „om modern“ pornind de aici şi cã nici o nostalgie a Evului Mediu nu poate anula aceste cuceriri cu douã tãişuri, cuceriri reputate a fi distrus pentru totdeauna pacea acestui