Nu mai avem simţul stilului, al ritmului, al consistenţei. Suntem baroci, adăugând la fiecare structură a gândirii noastre bazice mici amănunte şi decoraţii care şi-ar fi avut rost numai într-o structură diferită. Nimic arhitectonic în gândirea noastră, tocmai pentru că nu ne mai preocupă decât adevărul şi adevărurile, iar nu viaţa. Trăim într-o necontenită panică; dacă mă înşel? Dacă am uitat vreun adevăr? Dacă greşesc?“, Mircea Eliade, Oceanografie, ed.cit., p. 222.

939 W. Dilthey va da printre primii definiţia omului modern (pe urmele lui Hegel), în Cartea a II-a, Secţiunea a IV-a, „Disoluţia atitudinii metafizice a omului în faţa realităţii“, a cărţii sale Einleitung in die Geisteswissenschaften (1883), în trad. engl., Wilhelm Dilthey, Selected works, vol. I, Princeton University Press, 1989. Pentru Dilthey, fundamentală şi deci, decisivă, pentru omul modern, este conştiinţa ştiinţifică modernă, care se opune spiritului metafizic al omului medieval.

940 Ernst Jünger, cu care Eliade se va regăsi pe aceeaşi poziţie spirituală, definea astfel consecinţele modernităţii şi viitorul umanităţii: „Odată cu secolul XXI vom pătrunde într-o nouă eră a Titanilor, care se va caracteriza prin eliberarea unor enorme cantităţi de energie. Mă gândesc mai întâi de toate la energia atomică. Dar şi la toată energia ca va trebui produsă pentru a satisface nevoile unei populaţii mondiale în constantă creştere. Planeta va fi supusă unei accelerări, la care umanitatea va trebui să se adapteze, trnsformându-se ea însăşi. Vechiul va lăsa loc noului. Iată de ce Muncitorul va continua să fie forma umană adaptată la noua realitate. Ceea ce nu înseamnă însă că trebuie să urmăm recomandarea lui Spengler, conform căreia noile generaţii vor fi obligate «să se consacre tehnicii, mai curând decât poeziei lirice, marinei, mai curând decât picturii, politicii, mai curând decât teoriei cunoaşterii». Sigur, pentru a supravieţui tranziţiei, trebuie să te debarasezi de tot ce e superfluu. Rămân totuşi convins că poezia nu face parte din flecuşteţele de care trebuie să ne descotorosim, ci din însăşi natura umană. Este semnul ei distinctiv. Şi poate noi zei îşi vor face apariţia la orizontul fiinţei umane“, Antonio Gnoli şi Franco Volpi, I prossimi Titani. Conversazioni con Ernst Jünger, Adelphi Edizioni, Milano, 1997, traducere de Magda Jeanrenaud, fragmentul „A treia conversaţie“, în Secolul XX, 10-12, 2000, p. 236. Mai departe, referindu-se la simbolurile modernităţii va spune: „Naufragiul Titanicului constituie un simbol grandios, începând chiar de la numele pachebotului, până la modul în care s-a scufundat. Este vorba de naufragiul înseşi ideii de progres: perfecţiunea tehnicii este tulburată de accidente; optimismului îndrăzneţ îi urmează panica, luxului celui mai mare distrugerea, automatizării catastrofa. Îmi amintesc că, la sfârşitul războiului, imaginea Titanicului revenea adesea în schimbul de scrisori dintre carl Schmitt şi mine, cu senzaţia că atinsesem profunzimile Maelström-ului: la Berlin, sub povara bombardamentelor, şi el se afla într-o situaţie dificilă, apocaliptică“, loc. cit., p. 236. Trebuie spus că, în bună măsură, şi Eliade credea că epoca viitoare va fi creatoare în plan religios, deşi nimeni nu ar putea spune în ce sens. E mai puţin probabil însă ca Eliade să fi împărtăşit optimismul în ceea ce priveşte epoca Titanilor.

941 După război Eliade devine mult mai interest de Hegel. Jurnalul înregistrează destul de multe notaţii despre lectura operei hegeliene şi a comentatorilor fracezi, în special. Pe 26 septembrie notează câteva rânduri despre sensul istoriei la Hegel. „Observ că hotărârea lui Hegel (de la 14 septembrie 1800) de a se împăca cu timpul său, de a depăşi sciziune între «absoluta finititudine» a existenţei interioare şi «absoluta infinitudine» a obiectivităţii lumii exterioare – observ că această «virilă unificare cu timpul (=istoria)» seamănă foarte mult cu decizia generaţiei mele de a «adera» la politică pentru a se integra momentului şi a se apăra de «abstract», de a evita evaziunea în ireal. Aceeaşi explicaţie mi se pare valabilă pentru a înţelege adeziunea intelectualilor la comunism. Interpretarea dată de Hegel destinului lui Hölderlin şi romanticilor în general, că «a nu te afla în casa proprie în lume e mai mult decât o nefericire personală, e un «non-adevăr»» şi că «cel mai teribil destin constă în a nu avea destin» - îmi aduce aminte de polemicile «istoriciştilor» împotriva intelectualilor care nu «aderau», prin 1935-1938. Aceleaşi poziţii le reîntâlnesc în polemicile comuniştilor sau existenţialiştilor francezi, şi ele sunt probabil atestate pretutindeni. Aici văd eu marea ispitire a Spiritului, căreia foarte puţini îi rezistă. Grava ameninţare că vei fi lipsit de destin, că vei fi zvârlit la «lada de gunoi a istoriei» etc. – e un şantaj care sfârşeşte întotdeauna prin a te înfrânge.“, Jurnal, ed.cit., pp.235-236. Trebuie spus doar că pentru Hegel realul era raţionalul, iar raţionalul era realul, astfel că unificarea cu timpul înseamnă la Hegel unificarea cu Spiritul absolut care conduce istoria lumii la împlinirea sa. Timpul nu este aici trădare a spiritului, ci, dimpotrivă, regăsire a sa, împlinire a dialecticii sale. Astfel că Eliade îşi impune aici propria sa interpretare, dominată de postulatul „căderii în timp“ a omului.

942 Mircea Eliade, Aspectele mitului, Univers, Buc., 1978, p. 131.

943 Vezi Giambattista Vico, Principiile unei Ştiinţe noi cu privire la natura comună a naţiunilor, studiu introductiv, traducere şi indici de Nina Façon, Univers, Buc., 1972.