Sceptic, am trasat cu vârful degetului marginile scândurii, ca Toma Necredinciosul palma lui Hristos. După cum știa orice anticar de mobilă – și Sfântul Toma, de altfel –, era mai greu să înșeli simțul tactil decât simțul văzului, și, chiar și după atâția ani, mâinile mele își aminteau atât de bine pânza, încât degetele căutară imediat, la marginea de jos, urmele cuielor, găurile mărunte în care (cândva, demult – cel puțin așa se spunea) tabloul fusese prins ca firmă a unei taverne sau poate ca parte a unui dulap pictat – nimeni nu știa.

― Mai trăiește? întrebă Viktor Cherry.

― Cred că da. Boris îmi înfipse un cot în coaste. Zi ceva!

Dar nu puteam. Era tabloul adevărat; știam, chiar și pe întuneric. Dâra de vopsea galbenă în relief de pe aripă și penele conturate cu capătul de lemn al pensulei. O așchie minusculă desprinsă din colțul din stânga sus, mai puțin de doi milimetri lățime, dar, în rest, perfect. Era altfel, și totuși nu era. Și, în timp ce lumina trecea peste el în dungi, am avut senzația bolnăvicioasă că viața mea era, în schimb, o explozie trecătoare de energie lipsită de orice structură, o efervescență strict biologică aleatorie, ca stâlpii de iluminat care treceau în goană pe lângă noi.

― Ah, foarte frumos! spuse Gyuri cordial, aplecându-se să se uite, în dreapta mea. Foarte pur! Ca o floare sălbatică. Înțelegi ce vreau să spun? continuă el, înghiontindu-mă, pentru că eu nu reacționam. Floare simplă, în mijlocul câmpului? Făcu un gest de „ia uite! minunat!“ Știi la ce mă refer? întrebă, înghiontindu-mă din nou, doar că eu eram prea răvășit ca să-i răspund.

În timpul acesta Boris îi murmura lui Vitea ceva jumătate în engleză, jumătate în rusă despre ptița, dar și despre altceva pe care nu-l înțelegeam prea bine, ceva despre mamă și copil, o dragoste sublimă.

― Mai bine îi sunai pe caraliii de la opere de artă, nu? spuse el, apucându-mă cu brațul pe după umăr și înclinându-și capul înspre mine, exact ca în adolescență.

― Putem să-i sunăm și acum, spuse Gyuri cu un hohot de râs, împungându-mă în celălalt braț.

― Corect, Potter! Să-i sunăm? Nu! Cred că nu-i idee așa bună, până la urmă, nu? i se adresă el, peste capul meu, lui Gyuri, ridicând din sprânceană.

11

Când ne-am întors în parcare și am ieșit din mașină, toată lumea era încă fericită, râdea și relua în diferite limbi secvențe din cele întâmplate – toată lumea mai puțin eu, care stăteam gol pe dinăuntru și încă reverberând de șoc, încă hăituit din întuneric de scenele rapide și mișcările bruște din local, prea uluit ca să pot scoate o vorbă.

― Uitați-vă la el! spuse Boris, întrerupându-se din povestire și dându-mi un pumn în braț. Parcă și-a luat cea mai bună muie din viața lui.

Râseră toți, inclusiv Shirley Temple, lumea întreagă era un hohot care ricoșa metalic și fractal în pereții acoperiți cu faianță, un delir fantasmagoric, senzația că lumea crește și se umflă ca un balon fabulos, plutind și înălțându-se către stele, și am râs și eu, m-am trezit râzând, fără să știu prea bine de ce, pentru că, altfel, eram încă atât de zguduit, încât tremuram din tot corpul.

Boris își aprinse o țigară. Avea chipul verzui în lumina subterană.

― Împachetează obiectul! spuse el afabil, făcând semn cu capul către tablou. Îl ducem să-l lăsăm în seiful hotelului și pe urmă mergem să dai o muie adevărată.

Gyuri se încruntă.

― Credeam că mergem mai întâi să mâncăm.

― Ai dreptate. Mi-e foame rău. Mai întâi cină, apoi distracție.

― La Blake? zise Cherry, deschizând ușa din dreapta a Range Roverului. Într-o oră?

― Sună bine.

― Nu pot să sufăr să merg așa, spuse Cherry, trăgând de gulerul cămășii, care era transparent și i se lipise de piele de transpirație. Dar zău că mi-ar face bine un coniac! Din ăla de o sută de dolari. În clipa asta l-aș da pe gât! Shirley, Gyuri – apoi adăugă ceva în ucraineană.

― Zice – îmi explică Boris, printre râsetele care urmară – le zice lui Shirley și Gyuri că le face el cinste în seara asta. Cu...

Gyuri ridică triumfător valiza.

Apoi – o pauză. Gyuri păru tulburat. Îi spuse ceva lui Shirley Temple, și Shirley, râzând, cu gropițe rozalii adânci în obraji, se apără cu mâinile de el, de geanta pe care Gyuri voia să i-o dea, și își dădu ochii peste cap când Gyuri I-o întinse din nou.

― Ne seiceas, spuse Viktor Cherry agasat. Nu acum. Împărțiți mai târziu!

― Te rog, spuse Gyuri, întinzând încă o dată valiza spre Shirley.

― Ei, haide! Împărțiți mai târziu, altfel stăm aici toată noaptea!

― Ia hociu, ștobî Șirli prineal eto, spuse Gyuri, atât de simplu și de răspicat, încât până și eu, cu rusa mea de baltă, l-am înțeles. „Vreau ca Shirley să ia geanta.“

― Nici vorbă! spuse Shirley în engleză și, neputându-se abține, îmi aruncă o privire cu coada ochiului, ca să se asigure că-l auzisem, ca un elev fericit că știe răspunsul la școală.

― Haideți! Cu mâinile în șolduri, Boris se uită într-o parte, în semn de exasperare. Mai contează cine duce în mașină?