Vrea unul să plece cu ea? Nu. Suntem toți prieteni. Ce vreți să faceți? continuă el, pentru că nimeni nu se clintea din loc. Lăsați pe jos, să găsească Dima? Unul din voi să hotărască, vă rog!

Urmă o tăcere lungă. Shirley, cu brațele încrucișate la piept, clătină din cap ferm la insistențele repetate ale lui Gyuri și apoi, cu o expresie îngrijorată, îi puse lui Boris o întrebare.

― Da, da, eu sunt de acord, spuse Boris nerăbdător. Dați-i drumul! îi spuse el lui Gyuri. Mergeți voi trei împreună.

― Ești sigur?

― Absolut sigur. Ați muncit destul în noaptea asta.

― Vă descurcați?

― Nu, spuse Boris, o să mergem pe jos! Bineînțeles, bineînțeles, spuse el, acoperind obiecțiile lui Gyuri, ne descurcăm, du-te!

Și am râs toți în timp ce Vitea, Shirley și Gyuri ne făcură cu mâna (Davai!443), se suiră în Range Rover și plecară, urcând pe rampă și ieșind din nou pe Overtoom.

12

― Ah, ce seară! spuse Boris, scărpinându-se pe burtă. Mor de foame! Hai să plecăm! Deși... se uită înapoi, încrețind fruntea, la Range Roverul care se depărta. O să fie bine. Facem mică plimbare. Blake nu departe de hotelul tău. Și tu, îmi spuse el, dând din cap, nu ai grijă! Leagă tabloul la loc! Nu-l duce doar în pachet, fără sfoară.

― Bine, am spus, ai dreptate, și am ocolit mașina până în față, l-am pus pe capotă și am scotocit în buzunar după șnurul cu care fusese legat.

― Pot să mă uit? întrebă Boris, venind în spatele meu.

Am dat fetrul la o parte, și amândoi am stat câteva clipe stingheriți unul lângă altul, ca doi nobili flamanzi admirând, sfioși, o pictură a Nașterii Domnului.

― Mare bătaie de cap, spuse Boris, aprinzându-și o țigară și suflând fumul într-un șuvoi departe de tablou. Dar merită, nu?

― Da, am spus.

Vorbeam în glumă, dar cu voce scăzută, ca niște puști jenați în biserică.

― L-am ținut mai mult ca toată lumea, spuse Boris. Dacă numeri zilele. Și apoi, pe alt ton: Nu uita, dacă vrei, pot oricând să aranjez ceva pentru bani. O singură afacere și poți să scapi de el.

Dar n-am făcut decât să clatin din cap. N-aș fi putut să exprim prin vorbe ce simțeam, deși era un sentiment profund și elementar pe care îl împărțisem cu Welty în muzeu, cu mulți ani în urmă.

― Glumeam. Adică, într-un fel. Dar nu, serios, spuse el, frecându-și încheieturile degetelor de mâneca mea, e al tău. Faci ce vrei cu el. Ține o vreme și uită-te la el, și pe urmă poți să dai înapoi la muzeu.

Am rămas tăcut. Mă întrebam deja cum aveam să-l scot din țară.

― Haide, împachetează-l! Trebuie să plecăm de aici. Te uiți la el mai târziu, dacă vrei. Ah, dă-l încoace, spuse, apucând șnurul din mâinile mele neîndemânatice; încă mă străduiam să-i găsesc capătul – lasă-mă pe mine, altfel o să stăm aici toată noaptea!

13

Tabloul era împachetat și legat, Boris îl luase sub braț, ocolise mașina, trăgând pentru ultima oară din țigară, ca să ajungă la ușa din dreptul șoferului și se pregătea să intre, când, în spatele nostru, o voce prietenoasă cu accent american spuse:

― Crăciun fericit!

M-am întors. Erau trei, doi inși de vârstă mijlocie, care înaintau cu pas leneș, vag amuzat, ca și cum ar fi venit să ne facă o favoare – lui Boris i se adresaseră, nu mie, păreau bucuroși să-l vadă –, și, puțin în fața lor, mergând cu pași mici și repezi, băiatul asiatic. Haina albă nu era nici pe departe vreun halat de bucătărie, ci o chestie asimetrică din lână albă, groasă de vreo doi-trei centimetri; iar el dârdâia, cu buzele vineții de spaimă. Era neînarmat, sau părea să fie, ceea ce era bine, pentru că la ceilalți – niște indivizi masivi, cu un aer foarte pragmatic – am observat în primul rând sclipirea metalică albăstruie a pistoalelor în lumina murdară a lămpilor fluorescente. N-am priceput nici măcar atunci – vocea aceea amicală mă înșelase; credeam că-l prinseseră pe băiat și ni-l aduceau – până când m-am uitat la Boris și l-am văzut că înțepenise, alb ca varul.

― Îmi pare rău că trebuie să-ți fac asta, îi spuse americanul lui Boris, deși nu părea să-i pară rău, mai degrabă suna satisfăcut.

Era spătos și avea un aer plictisit, o haină gri moale la atingere, și, în ciuda vârstei lui, avea în el ceva capricios și angelic, ceva prea copt, mâini albe moi și o amabilitate de manager prea moale.

Boris, cu țigara în gură, rămăsese interzis.

― Martin.

― Da, salut! spuse Martin afabil, în timp ce celălalt tip, un blond cenușiu într-un pardesiu de croială militară, cu trăsături aspre, parcă luate din folclorul scandinav, se apropie liniștit de Boris și, pipăindu-l la brâu, îi scoase arma și i-o pasă lui Martin.

Nedumerit, m-am uitat la băiatul cu haină albă, dar arăta ca și cum l-ar fi lovit cineva cu ciocanul în cap, părea la fel de puțin amuzat sau lămurit ca mine.

― Știu că e nașpa pentru voi, dar... Serios. Vocea scăzută făcea un contrast înspăimântător cu ochii de năpârcă. Și pentru mine e nașpa.