― Ce faci aici? spuse Boris, care, în ciuda aerului extrem de calm, era speriat cum nu-l văzusem niciodată.

― Tu ce crezi că fac? Martin ridică jucăuș din umeri. Sunt la fel de mirat ca tine, dacă vrei să știi. N-aș fi crezut niciodată că Sascha o să aibă tupeul să-i ceară ajutorul lui Horst. Dar... în fine, după ce a făcut-o de căcat în halul ăsta, la cine dracu’ să apeleze? Hai, dă-l încoace! spuse, făcând un semn prietenos cu pistolul, și, cu o tresărire de groază, mi-am dat seama că îndreptase pistolul spre Boris și acum gesticula cu el către pachetul înfășurat în fetru din mâinile lui. Hai, dă-l încoa’!

― Nu, spuse Boris tăios, scuturându-și părul din ochi.

Martin clipi din ochi, cu un fel de umor bizar, nedumerit.

― Ce-ai spus?

― Nu.

― Ce? râse Martin. Nu? Te ții de glume?

― Boris! Dă-le tabloul! am spus bâlbâindu-mă, împietrit de oroare, văzând cum Frits își pune pistolul la tâmpla lui Boris, îl apucă de păr și-l smucește pe spate atât de violent, încât Boris gemu.

― Știu, spuse Martin amabil, aruncându-mi o căutătură colegială, ca și cum ar fi spus: „Rușii ăștia sunt dilii de tot, nu?“ Haide! i se adresă apoi lui Boris. Dă-l încoace!

Boris gemu din nou, căci tipul îl smucise încă o dată, și, din partea cealaltă a mașinii, îmi aruncă o privire inconfundabilă, pe care am înțeles-o limpede ca și cum ar fi rostit cuvintele cu voce tare, o expresie imperioasă și foarte particulară a ochilor de pe vremea când șterpeleam prin magazine: „șterge-o, Potter, fugi!“

― Boris, am spus după câteva clipe, căci nu-mi venea să cred, te rog, dă-le tabloul!

Dar Boris nu făcu decât să geamă iarăși, disperat, căci Frits îi împinse pistolul și mai adânc sub bărbie și Martin făcu un pas în față ca să-i ia tabloul.

― Excelent! Mulțumesc foarte mult, spuse el pe un ton amuzat, vârându-și arma sub braț și încercând să desfacă șnurul, pe care Boris îl legase într-un mic nod încăpățânat. Bravo! Degetele nu i se coordonau prea bine și, de aproape, când se întinsese să ia pânza, văzusem de ce: era vărzuit în ultimul hal. Oricum, spuse Martin, privind înapoia sa, ca și cum s-ar fi adresat și unor prieteni absenți, apoi întorcând capul la loc și ridicând din nou amuzat din umeri – scuze. Du-i acolo, Frits, spuse el, încă ocupat cu pachetul, făcând semn cu capul către colțul umbrit, ca o cavernă, al parcării, mai întunecat decât restul, și, când Frits se întoarse într-o parte ca să-mi facă semn cu pistolul – „haide, haide, și tu!“ – mi-am dat seama, cu un fior care mi-a înghețat sângele în vine, de ceea ce Boris știuse că avea să se întâmple din momentul când îi văzuse pe cei trei: de ce voise să fug sau cel puțin să încerc.

În fracțiunea de secundă cât Frits se întoarse să-mi facă semn cu pistolul, toți am fost neatenți la Boris, a cărui țigară zbură într-o explozie de scântei. Frits răcni și se plesni pe obraz, apoi se dădu înapoi trăgându-se de guler, unde chiștocul i se lipise de gât. În aceeași clipă, Martin – atent la tablou, exact vizavi de mine – ridică privirea, și mă uitam încă la el cu ochii goi peste capota mașinii, când am auzit, în dreapta mea, trei împușcături rapide, care ne-au făcut pe amândoi să ne întoarcem instantaneu într-o parte. După al patrulea pocnet (crispat, cu ochii închiși), un jet cald de sânge plesni capota cu un sunet surd și mă lovi în față, și, când am deschis ochii, asiaticul se dădea în spate, îngrozit, și mâna îi cobora în față, pe corp, lăsând o dâră de sânge ca pe șorțul unui măcelar, iar eu priveam inscripția luminoasă Beetaalautomaat op acolo unde fusese capul lui Boris; de sub mașină picura sânge, iar Boris era pe jos sprijinit în coate, mișcând din picioare, încerca să se ridice de pe podea, nu-mi puteam da seama dacă era sau nu rănit și probabil am fugit pe partea cealaltă a mașinii fără să mă gândesc, pentru că în clipa următoare m-am trezit că eram acolo, încercam să-l ridic, sânge peste tot, Frits era terminat, căzut peste mașină cu o gaură cât o minge de baseball în tâmplă, și tocmai îi observasem pistolul zăcând pe jos, când l-am auzit pe Boris scoțând o exclamație ascuțită, și iată-l pe Martin, cu ochii sticloși și sânge pe mânecă, strângându-și brațul cu mâna și bâjbâind să-și ridice pistolul

Se întâmplase deja încă înainte să se întâmple, ca atunci când discul sare și te azvârle câteva secvențe înainte, pentru că nu-mi amintesc absolut deloc să fi ridicat pistolul de pe podea, numai un zvâcnet atât de puternic încât mâna îmi zbură în aer, n-am auzit de fapt pocnetul până când n-am simțit zvâcnetul, până când cartușul n-a sărit înapoi și m-a lovit în față, și am tras din nou, cu ochii mijiți împotriva pocnetului, brațul îmi tresărea la fiecare foc de armă, apăsam cocoșul cu greutate, avea ceva rigid, se împotrivea, ca și cum aș fi tras un zăvor prea greu, geamurile mașinii pocniră, și Martin ridică o mână, o explozie de sticlă securizată și bucăți de ciment sărind dintr-un stâlp, îl nimerisem pe Martin într-un umăr, stofa cenușie și netedă era îmbibată de sânge și neagră, o pată neagră care se întindea, miros de pulbere și un ecou asurzitor care mă împinse așa de