adânc înăuntrul capului, încât n-a fost atât un sunet propriu-zis care îmi izbise timpanele, cât un perete care mi se prăbuși asurzitor în minte, izbindu-mă înapoi de o beznă interioară densă din copilărie, și ochii de viperă ai lui Martin îi întâlniră pe ai mei, se aplecase înainte, cu arma proptită pe acoperișul mașinii, când am tras din nou și l-am nimerit deasupra ochiului, o explozie roșie care mă făcu să mă înfior, și apoi, undeva în spatele meu, am auzit zgomotul unor pași care alergau plescăind pe podeaua de ciment – băiatul, haina albă depărtându-se în fugă către rampă, cu tabloul sub braț, gonea în sus către stradă, ecoul reverbera între pereții tapetați cu faianță și aproape că am tras după el, dar cumva era cu totul alt moment, mă întorsesem cu spatele la mașină, mă îndoisem de mijloc, eram cu mâinile pe genunchi, pistolul era pe jos, habar n-aveam când îl lăsasem din mână, deși auzeam sunetul, zăngănea pe podea, zăngănea întruna, auzeam încă ecoul și-mi simțeam brațul vibrând încă de zvâcnetul armei, vărsam, aplecat, și sângele lui Frits mi se prelingea și mi se împrăștia pe limbă.

Din întuneric, sunet de tălpi alergând, și din nou n-am văzut, nu mă puteam mișca, totul era negru pe margini, și cădeam, deși totuși nu, pentru că eram așezat pe o porțiune joasă a peretelui placat cu faianță, cu capul între genunchi, uitându-mă în jos la scuipatul roșu limpede, sau poate era vomă, pe cimentul lucios, epoxidic, dintre pantofi, și Boris, era și Boris acolo, abia trăgându-și răsuflarea, însângerat, venind în fugă de afară, vocea lui se auzea de la o mie de kilometri depărtare, Potter, ești bine? A fugit, n-am putut să-l prind, a dispărut

Mi-am șters fața cu o mână și m-am uitat la palma mânjită cu roșu. Boris îmi vorbea încă înflăcărat, dar, cu toate că mă scutura de umăr, erau numai mișcări ale gurii și sunete fără sens printr-un geam antifonic. Fumul care ieșea din pistol era, în mod straniu, același miros înviorător de amoniac al furtunilor de vară din Manhattan și al pavajului ud de pe străzi. Buline roșii stacojii pe ușa unui Mini Cooper bleu-deschis. Crescând, apropiindu-se tiptil de sub mașina lui Boris, o băltoacă lucioasă, satinată, lată de un metru, se întindea treptat ca o amibă, și m-am întrebat cât avea să mai dureze până să-mi atingă pantoful și ce aveam să fac atunci.

Tare, dar fără ciudă, Boris îmi trase un pumn în tâmplă: impersonal, lipsit de orice patimă, ca și cum ar fi făcut mișcări de resuscitare.

― Haide, spuse. Ochelarii tăi, îmi arătă cu un gest din cap.

Mânjiți de sânge, dar altfel intacți, zăceau pe jos la picioare. Nu-mi aminteam când îmi căzuseră.

Boris îi ridică el însuși, îi șterse cu mâneca și mi-i dădu.

― Haide, spuse, apucându-mă de braț și ridicându-mă. Avea o voce egală și liniștitoare, deși era stropit cu sânge și îi simțeam mâinile tremurând. S-a terminat. Ne-ai salvat. Împușcăturile îmi stârniseră acufena ca un roi de lăcuste bâzâindu-mi în urechi. Ai făcut bine. Acum, haide, vino aici! Grăbește-te!

Mă conduse în spatele biroului cu pereți de sticlă, care era încuiat și întunecos. Haina mea din păr de cămilă era pătată de sânge, și Boris mi-o scoase ca un garderobier, mi-o întoarse pe dos și o atârnă pe un stâlp de ciment.

― Va trebui să scapi de ea, spuse el, străbătut de un fior violent. Și de cămașă. Nu acum – mai târziu. Acum – deschise o ușă, înghesuindu-se în spatele meu, apăsând pe un întrerupător – vino încoace!

O toaletă jilavă și rece, mirosind a dezinfectant de toaletă și a urină. Nici o chiuvetă, doar un robinet de apă și o scurgere pe jos.

― Repede, repede! spuse Boris, rotind robinetul la maximum. Nu trebuie să te cureți perfect. Numai... îîîîh! se strâmbă el băgând capul sub șuvoiul apei, dându-și pe față, frecându-se pe obraji cu dosul palmei...

― Mâna, m-am trezit spunând.

O ținea strâmb.

― Da, da – împroșca apă rece în toate părțile, scoase capul de sub șuvoi ca să respire – m-a atins, nu rău, numai zgârietură, ah, fir-ar – scuipă și stropi – ar fi trebuit să te ascult. Ai încercat să ne spui! Boris, ai spus, era cineva în spate! În bucătărie! Dar te-am ascultat? Am dat atenție? Nu. Jigodia aia mică, chinezoiul ăla, era prietenul lui Sascha! Woo, Goo, nu mai știu cum îl cheamă. Aah – își vârî din nou capul sub robinet, bolborosind o clipă când apa îi șiroi pe față – bleah! Ne-ai salvat, Potter, am crezut că suntem morți...

Îndreptându-se de spate, își frecă fața în mâini, roșie, picurând de apă.

― Bun, zise, ștergându-se la ochi, scuturând apa în lături, apoi aducându-mă pe mine lângă robinet, acum, tu. Bagă capul – da, e rece! Mă împinse dedesubt, căci mă crispasem. Scuze! Știu! Hai, mâinile, fața...

Apa era ca gheața, mă înecam, îmi intra în nas, nu simțisem niciodată ceva atât de rece, dar mă făcu să-mi revin puțin.

― Repede, repede! spuse Boris, ridicându-mă. Costumul e negru, nu se vede. N-avem ce face cu cămașa, uite aici, pe guler, dă-mi voie! Fularul e în mașină, nu? Poți să ți-l răsucești la gât? Nu, nu, las-o baltă! Tremuram, îmi puneam haina, dinții îmi clănțăneau de frig, tot bustul îmi era leoarcă, hai, pune-o, ai să îngheți, las-o doar pe dos, cu căptușeala afară!

― Mâna ta.

Deși avea paltonul închis la culoare, iar lumina era slabă, i-am văzut urma arsă de pe