― Nu contează. Nu e nimic. Dumnezeule mare, Potter! O porni înapoi spre mașină, aproape în fugă, în timp ce eu mă chinuiam să țin pasul, alarmat la gândul că aș fi putut să-l pierd, să rămân acolo. Martin! Nenorocitul ăla e diabetic în ultimul hal, de multă vreme tot speram să moară. Boșorogule, îți sunt și ție dator! spuse el, vârând pistolul cu țeavă scurtă în buzunar, apoi scoțând, din buzunarul de la piept al costumului, o punguță cu praf alb pe care o deschise și o răsturnă pe jos.

― Așa, spuse, scuturând palmele și făcând un pas înapoi; era alb ca varul, avea pupilele fixe și, chiar și când ridică ochii spre mine, păru să nu mă vadă. Numai după asta o să se uite. Martin trebuie să aibă și el, era rupt, n-ai observat? De-aia era așa de încet – și Frits la fel. Nu se așteptau să-i sune – să iasă la muncă în seara asta. Doamne – închise ochii strâns – știu c-am avut noroc! Nădușit, palid ca un mort, își șterse fruntea. Martin mă cunoaște, știe ce arme port, nu se aștepta să mai am un pistol, iar tu... la tine nu s-au gândit deloc. Treci în mașină! spuse. Nu, nu... mă prinse de braț; îl urmasem pe partea șoferului ca un somnambul – nu acolo, e un dezastru. Ah – se opri, înghețat, și o clipă cât o veșnicie trecu în lumina verzuie pâlpâitoare până când se aplecă să bâjbâie după propria lui armă pe podea, pe care o șterse cu o cârpă din buzunar și, ținând-o atent, între faldurile cârpei, o scăpă pe jos.

― Eh, spuse, încercând să-și tragă respirația. Asta o să-i deruteze. O să încerce ani de zile să afle al cui era. Se opri, ținându-și brațul rănit cu o mână, și mă privi din cap până-n picioare: Poți să conduci?

N-am fost în stare să răspund. Amețit, stins, tremurând. După excitația și apoi încremenirea momentului, inima începuse să-mi bată tare, violent, dureros, ca un pumn lovind în mijlocul pieptului.

Rapid, Boris clătină din cap, țâțâind.

― Pe partea cealaltă, spuse, când, mișcându-mă condus de propriile picioare, l-am urmat din nou. Nu, nu, mă duse el înapoi, deschizând ușa din dreapta față și împingându-mă ușor.

Ud până la piele, tremurând, îngrețoșat. Pe podea, un pachet de gumă de mestecat. O hartă: Frankfurt Offenbach Hanau.

Boris înconjurase mașina, inspectând-o. Apoi, atent, se întoarse pe partea șoferului, ocolind puțin, încercând să nu calce în sânge, și se așeză la volan, îl apucă cu amândouă mâinile și trase adânc aer în piept.

― OK, spuse, răsuflând lung, vorbind cu sine însuși ca un pilot gata să decoleze. Pune centura! Și tu. Stopurile funcționează? Luminile din spate? Își pipăi buzunarele, își ajustă scaunul, porni caloriferul la maximum. Avem benzină destul – bun. Scaune încălzite – foarte bine, o să ne dezghețăm. Nu ne poate opri nimeni, îmi explică el. Pentru că nu pot să conduc.

Tot felul de sunete mărunte: scârțâitul scaunului de lemn, apa picurând din mâneca mea udă.

― Nu poți să conduci? am întrebat, în tăcerea țiuitoare care se lăsase.

― Ba pot – pe un ton defensiv. Știu. Dar – porni mașina, dădu înapoi cu mâna întinsă pe spătarul scaunului – tu de ce crezi că am șofer? Sunt eu așa de sofisticat? Nu. Am – arătătorul ridicat – condamnare pentru conducere sub influența alcoolului.

Am închis ochii ca să nu văd trupurile însângerate căzute grămadă pe jos în timp ce treceam pe lângă ele.

― Așa că, vezi, dacă mă opresc, o să mă aresteze, și asta e exact ce nu vrem să se întâmple. Abia dacă auzeam ce-mi spunea prin bâzâitul înverșunat din cap. Va trebui să mă ajuți. Să te uiți după semne pe stradă și să nu mă lași să merg pe banda rezervată pentru autobuze. Pistele pentru biciclete sunt roșii aici, nu ai voie să mergi pe ele, așa că ajută-mă să le urmăresc.

Din nou pe Overtoom, întorcându-ne spre centru: atelier de chei Sleutelkluis, Vacatures, Digitaal Printen, Haji Telecom, Onbeperkt Genieten, litere arabe, dâre de lumini, era un coșmar, n-aveam să mai ies niciodată de pe șoseaua asta blestemată.

― Mai bine merg naibii mai încet, spuse Boris mohorât. Părea stors, translucid, vlăguit. Trajectcontrole444. Ajută-mă să fiu atent la indicatoare!

Pete de sânge pe manșetă. Picături mari, îmbibate.

― Trajectcontrole. Asta înseamnă că un dispozitiv anunță la poliție că mergi cu viteză. Sticleții aici au mașini nemarcate, foarte mulți, și uneori te opresc deși – avem noroc – în seara asta nu e circulație în sensul nostru. E sfârșit de săptămână. bănuiesc, și sărbătoare. În zona asta nu e un cartier prea sărbătoresc, nu ți se pare? Înțelegi ce s-a întâmplat, nu? spuse Boris, încercând să-și tragă suflul și ștergându-se insistent la nas cu un sunet ca un icnet.

― Nu.

Vorbea altcineva, nu eu.

― Deci, Horst. Tipii ăștia erau amândoi de la Horst. Frits e poate singura persoană din Amsterdam pe care a știut s-o sune așa din scurt, dar Martin – băga-mi-aș picioarele! Vorbea foarte repede și neregulat, atât de repede că abia reușea să pronunțe cuvintele, iar ochii îi erau imobili și ațintiți undeva înainte. Cine naiba și-a închipuit că Martin era aici? Știi cum s-au cunoscut Horst și Martin, nu? spuse,