aruncându-mi o privire trecătoare. Într-un azil de nebuni! Un azil elegant din California. „Hotel California“, așa-i spunea Horst! Asta pe vremea când familia lui Horst încă vorbea cu el. Horst era la dezintoxicare, dar Martin se internase pentru că el e cu adevărat complet zbanghiu. Adică genul care e în stare să-ți scoată ochii. L-am văzut făcând anumite lucruri despre care chiar n-aș vrea să vorbesc...

― Mâna ta.

Îl durea; îi vedeam lacrimile scânteindu-i în gene.

Boris se strâmbă.

― Neeeea. E zero, nu-i nimic. Aaaah, spuse el, ridicând cotul ca să-i pot înfășura firul încărcătorului de telefon în jurul brațului – îl smulsesem din priză, i l-am înfășurat strâns de două ori deasupra rănii și l-am legat cât puteam de strâns – bravo, ești băiat deștept! Măsură de precauție. Mulțumesc. Deși nu-i nevoie, serios. E doar julit – mai mult zgâriat, cred. Noroc că haina asta e așa de groasă! O să curăț rana, o să iau un antibiotic și un calmant și n-am nimic. Dar – respirația adâncă, tremurătoare – trebuie să-i găsesc pe Gyuri și pe Cherry. Sper că s-au dus direct la Blake. Dima – trebuie să-l anunțăm și pe el ce am lăsat acolo. N-o să-i placă, o să vină sticleții, bătaie mare de cap, dar va arăta la întâmplare. Nu e nici un fir care să ducă la el.

Faruri măturau șoseaua pe lângă noi. Sângele îmi bubuia în urechi. Nu erau multe mașini, dar fiecare mă făcea să mă chircesc.

Boris gemu și-și trecu mâna peste față. Spunea ceva, foarte precipitat și nervos.

― Poftim?

― Am spus că e o aiureală. Încerc să-mi dau seama. Voce sacadată, spartă. Pentru că acum mă întreb – poate greșesc, poate sunt paranoic – dar poate Horst a știut totul de la început? Că Sascha a luat tabloul? Numai că Sascha l-a scos din Germania și a încercat să ia bani pe el pe la spatele lui Horst. Și, când a dat chix, s-a panicat și pe cine altcineva putea să sune? Bineînțeles, acuma doar gândesc cu voce tare, poate Horst n-a știut că Sascha îl luase, poate că n-ar fi știut niciodată dacă Sascha n-ar fi fost atât de neglijent și de fraier ca să – naiba s-o ia de centură! spuse Boris dintr-odată. Părăsiserăm Overtoom și ne învârteam în cerc. Încotro trebuie să mergem? Dă drumul la GPS.

― Păi...

Am bâjbâit cu aparatul, cuvinte de neînțeles, un meniu pe care nu-l puteam citi, Geheugen, Plaats, am întors cadranul, alt meniu, Gevarieerd, Achtergrond.

― Ah, drace! Hai să încercăm pe aici! Uf, a fost cât pe ce! spuse Boris, luând curba cam prea repede și prea neglijent. Ai ceva sânge-n tine, Potter. Frits era dus cu totul, aproape moțăia, dar Martin, să fim serioși! Și pe urmă apari tu de după mașină, curajos – ura! Nici măcar nu mă gândisem la tine, dar uite că ai apărut! Zici că n-ai mai ținut un pistol în mână până acum?

― Nu.

Străzile ude, negre.

― Ei, dă-mi voie să-ți spun ceva care poate o să ți se pară caraghios, dar e compliment. Tragi ca o fată. Știi de ce e compliment? Pentru că, spuse Boris, bolborosind febril cuvintele, în situații de criză, dintre niște bărbați care n-au atras niciodată și niște fete care n-au tras niciodată, fetele – așa zicea Bobo – au mai mari șanse să nimerească ținta. Majoritatea bărbaților vor să se dea mari, au văzut prea multe filme, n-au răbdare și trag prea repede... Futu-i! spuse Boris deodată, călcând frânele.

― Poftim?

― Nu pe aici.

― Ce e aici?

― Strada e închisă.

Băgă în marșarier și dădu înapoi.

Construcții. Garduri și dincolo de ele buldozere, clădiri goale cu prelate albastre de plastic în ferestre. Grămezi de țevi, blocuri de ciment, graffiti în olandeză.

― Ce facem? am întrebat, în tăcerea paralizată care a urmat, după ce cotiserăm pe o altă stradă care părea să nu aibă nici o lumină.

― Aici nu-i nici un pod pe care să putem trece. Și dincoace strada se înfunda, deci...

― Nu, vreau să spun ce vom face.

― Cum adică?

― Noi... Dinții îmi clănțăneau atât de tare, că abia dacă puteam să vorbesc. Boris, suntem într-un mare rahat.

― Nu-i adevărat. Pistolul lui Grozdan... se bătu stângaci pe buzunarul hainei – o să-l arunc în canal. Dacă nu pot să afle al cui e, cum ar putea să ajungă la mine? Și nu există nimic altceva care să-i conducă la noi. Pistolul meu? E curat. N-are serie. Chiar și cauciucurile sunt noi! Îi dau mașina lui Gyuri și le schimbă în seara asta. Fii atent, spuse el, pentru că nu răspundeam, nu-ți face probleme! Suntem în siguranță! E nevoie să spun din nou? În si-gu-ran-ță! (Arătându-mi stângaci silabele pe degete.)

Am dat cu roata într-o groapă, și eu am tresărit, reflex, reacție instinctivă, am ridicat brusc mâinile la față.

― Și de ce, în primul rând? Pentru că suntem prieteni vechi, pentru că aveam încredere unul în altul. Și pentru că – aoleu, uite un curcan, stai să merg mai încet.

Mă holbam la pantofi. Pantofi pantofi pantofi. Nu mă puteam gândi decât că, atunci când îi pusesem în picioare, cu câteva ore înainte, nu omorâsem încă