― Pentru că Potter, Potter, gândește-te puțin! Ascultă-mă un moment, te rog! Ce-ar fi fost dacă eram un străin, cineva pe care nu-l cunoșteai și în care nu aveai încredere? Dacă ai fi plecat acum din parcare cu un străin? Atunci viața ta ar fi fost înlănțuită pentru totdeauna de a unui străin. Ar fi trebuit să fii foarte, foarte atent cu persoana aceasta, toată viața ta.

Mâini și picioare reci. Snackbar, Supermarkt, piramide de fructe și de bomboane luminate cu spoturi, Verkoop Gestart!

― Viața ta, libertatea, să depindă de loialitatea unui străin. În cazul ăsta? Da. Îți faci griji. Absolut. Ai fi în belea mare. Dar – nimeni nu știe de asta în afară de noi.Nici măcar Gyuri!

Incapabil să vorbesc, am clătinat viguros din cap, încercând să-mi trag sufletul.

― Cine? Chinezul? Boris scoase un sunet dezgustat. Și cui are să-i spună? E minor și nu stă legal aici. Nu vorbește nici o limbă ca lumea.

― Boris – m-am aplecat ușor în față; simțeam că îmi pierd cunoștința – are tabloul.

― Ah. Boris se strâmbă de durere. Tabloul mi-e teamă că l-am pierdut.

― Poftim?

― De tot, s-ar putea. Mă doare inima pentru asta. Pentru că îmi pare rău să-ți spun, dar Woo, Goo, cum l-o fi chemând, după câte a văzut, n-o să se gândească decât la pielea lui. E speriat de moarte! Morți! Deportare! Nu vrea să fie implicat în chestia asta. Uită de tablou! Tipul habar n-are de valoarea lui. Și dacă intră în vreo belea cu poliția, decât să petreacă o zi la închisoare, n-o să vrea decât să scape de el. Așa că – Boris ridică letargic din umeri – să sperăm că reușește să fugă, păduchele. Altfel, sunt șanse mari ca păsărica să ajungă la canal, făcută cenușă.

Luminile felinarelor se răsfrângeau în capotele mașinilor parcate. M-am simțit descărnat, desprins de trupul meu. Nu-mi puteam imagina cum ar fi fost să mă întorc în el. Ajunseserăm înapoi în orașul vechi, duruiam pe caldarâm, un peisaj nocturn monocrom luat din Aert van der Neer, secolul al XVII-lea se apleca peste noi din amândouă părțile, iar pe apa neagră a canalului dansau monede de argint.

― Ah, e închis, gemu Boris, dând înapoi, trebuie să găsim alt drum.

― Știi unde suntem?

― Da, sigur, spuse Boris cu un fel de veselie detașată, ușor lugubră. Uite canalul tău acolo. Herengracht.

― Ce canal?

― Amsterdam e un oraș în care te poți orienta ușor, spuse Boris, ca și cum eu n-aș fi vorbit. În orașul vechi nu trebuie decât să urmezi canalele... Ah, drace, și p-asta au închis-o!

Tonuri gradate de întuneric, ciudat de însuflețite. Luna mică, fantomatică, de deasupra zvoniței445 era atât de măruntă, încât arăta ca luna unei alte planete, învăluită într-o pâclă, ocultă; norii spectrali erau colorați într-o foarte vagă tentă de albastru și maroniu.

― Nu-ți face probleme, așa se întâmplă tot timpul. Întotdeauna se construiește ceva aici. Au niște șantiere care nu se mai termină. Toată asta cred că e pentru o nouă linie de metrou și cam așa ceva. Toată lumea s-a săturat. Sunt o mulțime de acuzații de fraudă, ja ja. La fel în toate orașele, nu? Avea vocea atât de voalată, încât părea beat. Peste tot se repară drumuri și o mână de politicieni se îmbogățesc. De asta toată lumea merge pe bicicletă, numai că, scuze, eu n-am de gând să merg pe bicicletă cu o săptămână înainte de Crăciun. O, nu – un pod îngust, o coadă de mașini nemișcate – ne mișcăm?

― Dar...

Ne opriserăm pe un pod pietonal. Picături vizibil roz pe ferestrele spălate de ploaie. Picături rozalii vizibile pe geamurile stropite de ploaie. Oameni umblau înainte și înapoi la douăzeci de centimetri în jur.

― Ieși din mașină și uită-te! Ah, așteaptă! spuse el nerăbdător, înainte să apuc să mă adun.

Băgă mașina în modulul parcare și ieși și el. I-am văzut spatele luminat de faruri, părând oficial, teatral chiar, printre bulbucii de gaze de eșapament.

― O dubă, spuse, trântindu-se la loc în mașină și închizând ușa cu un pocnet.

Trase adânc aer în piept, sprijinindu-și brațele de volan.

― Ce face?

Mă uitam dintr-o parte într-alta, înspăimântat, așteptându-mă din clipă în clipă ca vreun pieton întâmplător să observe petele de sânge, să se repeadă la mașină, să bată în geamuri, să deschidă ușa în forță.

― De unde să știu? Sunt prea multe mașini în afurisitul ăsta de oraș. Fii atent! spuse Boris, asudat și palid în lucirea cadaverică a lanternelor mașinii din fața noastră; în spate opriseră deja alte mașini, eram prizonieri. Dumnezeu știe cât o să mai stăm aici. Suntem la câteva străzi de hotelul tău. Mai bine coboară și du-te pe jos!

― Nu...

Oare luminile mașinii din față făceau ca picăturile de pe parbriz să pară atât de roșii?

El flutură scurt din mână, nerăbdător.

― Potter, du-te! zise. Nu știu ce se petrece cu duba aia din față. Mă tem să nu apară poliția rutieră. E mai bine să nu fim împreună în clipa asta. Herengracht – n-ai cum să te rătăcești. Canalele de aici sunt concentrice – știi, nu? Du-te încolo – îmi