― Și mâna ta?

― Nu e nimic! Mi-aș scoate haina să-ți arăt, dar e prea complicat. Acum du-te! Trebuie să vorbesc cu Cherry. Își scoase mobilul din buzunar. S-ar putea să trebuiască să plec din oraș pentru scurt timp...

― Poftim?

― … dar, dacă nu vorbim puțin timp, nu-ți face probleme, știu unde ești. Mai bine nu încerca să mă suni sau să dai de mine. Mă întorc cât pot de repede. O să fie totul bine. Du-te, spală-te, pune-ți un fular la gât, cât mai sus, și vorbim curând. Nu mai fi așa palid și bolnav! Ai ceva la tine? Ai nevoie?

― Poftim?

Scotoci în buzunar.

― Uite-aici, ia! Un plic translucid, cu timbrul mânjit. Nu prea multă, e foarte, foarte pură. Cam cât o gămălie de chibrit, nu mai mult. Când te trezești, n-o să ți se mai pară așa de rău. Și nu uita – forma un număr la telefon; îi auzeam foarte limpede respirația grea – ține-ți fularul cât mai sus pe gât și mergi cât mai mult pe partea umbrită a străzii. Du-te! strigă el, pentru că stăteam încă pe loc, atât de tare, încât am văzut un trecător de pe trotuarul podului întorcându-se să se uite la noi. Grăbește-te! Cherry, spuse el, lăsându-se pe spate în scaun, vizibil ușurat, și începând să mormăie răgușit în ucraineană în timp ce eu ieșeam din mașină, simțindu-mă expus și sinistru în lumina fantomatică a farurilor atâtor vehicule blocate, și mă întorceam pe pod, în direcția din care venisem. Când m-am uitat înapoi pentru ultima dată, Boris vorbea la telefon cu geamul deschis, aplecându-se afară, în norii extravaganți de fum, ca să vadă ce se întâmpla cu duba oprită în față.

14

Ora – sau orele – următoare în care am bântuit în cercurile canalelor căutându-mi hotelul au fost poate cele mai nenorocite din viața mea, ceea ce nu înseamnă puțin. Temperatura scăzuse vertiginos, aveam părul ud, hainele ude, dinții îmi clănțăneau de frig; străzile erau suficient de întunecate ca să arate toate la fel, și totuși nu îndeajuns de întunecate ca să mă simt în siguranță hoinărind pe ele în hainele pătate de sângele celui pe care-l omorâsem cu două ore în urmă. Mergeam pe străzile înnegrite, repede, țăcănind din tocuri cu o ciudată siguranță, simțind că bat la ochi, stingherit, ca un om care cutreieră gol printr-un coșmar, ferindu-mă de lumina felinarelor și spunându-mi, stăruitor, dar fără prea mare succes, că paltonul meu purtat pe dos arăta absolut normal, prin nimic ieșit din comun. Erau trecători, dar nu mulți. Temându-mă să nu fiu recunoscut, îmi scosesem ochelarii, pentru că știam din experiență că ochelarii erau principala mea trăsătură distinctivă – ceea ce oamenii observau întâi și-ntâi, ceea ce țineau minte despre mine – și, deși lipsa lor îmi îngreuna identificarea străzilor, îmi dădea de asemenea o senzație irațională de siguranță și de deghizare: indicatoare ilizibile cu nume de străzi, halourile cețoase din jurul stâlpilor de iluminat apărând izolate din întuneric, faruri tulburi de mașină și artificii pe cer, sentimentul că eram urmărit de cineva care mă privește printr-o lentilă prost focalizată.

De fapt, trecusem de hotel și mersesem vreo două străzi mai încolo. Mai mult: nu eram obișnuit cu hotelurile europene, unde trebuia să suni la sonerie ca să intri după o anumită oră și, când, în cele din urmă, am ajuns, pleoscăind prin băltoace, strănutând și degerat până la os, în fața ușii încuiate, am stat o vreme zgâlțâind de mâner ca un zombi, cu o stângăcie ritmică, neroadă, de metronom, prea amorțit de frig ca să înțeleg de ce nu puteam să intru. Priveam, disperat, prin geam, în holul pustiu, cu biroul negru și zvelt al recepției: nimeni.

Apoi, venind în fugă din spate, cu sprâncenele ridicate, apăru un bărbat brunet într-un costum închis la culoare. Când dădu cu ochii de mine am citit în ei o scânteiere teribilă și mi-am dat seama cum arătam, probabil, după care el își feri privirea și vârî cheia în broască.

― Scuze, domnule, încuiem ușa după ora unsprezece, spuse, încercând să nu se uite la mine. Pentru siguranța oaspeților.

― M-a prins ploaia.

― Sigur, domnule. Se uita – mi-am dat seama – la manșeta cămășii mele, pătată cu o picătură deja maronie de sânge de mărimea unei monede. Avem umbrele la recepție oricând vă trebuie.

― Mulțumesc. Apoi, ilogic: M-am pătat cu sos de ciocolată.

― Îmi pare rău, domnule. Putem să ne ocupăm noi de haine la spălătorie.

― Ar fi excelent. Simțea oare mirosul de sânge de pe mine? Duhneam, în foaierul încălzit – sare și rugină. Plus cămașa mea preferată. Profiterol. „Taci, taci odată!“ Dar a fost delicios.

― Mă bucur, domnule. Putem să vă rezervăm o masă la un restaurant mâine seară, dacă doriți.

― Mulțumesc. Aveam sânge în gură, mirosul și gustul de sânge peste tot, nu puteam decât să sper că lui nu-i mirosea atât de tare ca mie.

― Domnule! spuse, când mă întorsesem deja spre lift.

― Da?

― Cred că vă trebuie cheia de la cameră. Trecu în spatele biroului, alegând o cheie din cui. Douăzeci și șapte, nu?

― Corect, am spus, recunoscător că-mi spusese numărul camerei și, în același timp, alarmat că îl știuse atât de bine, pe de rost.

― Noapte bună, domnule! Ședere plăcută!

Două lifturi. Un hol nesfârșit, cu mochetă roșie.