Am intrat în cameră și am aprins toate luminile – lampa de birou, veioza de lângă pat, candelabrul; mi-am lăsat haina să cadă pe podea și m-am dus direct la duș, descheindu-mi cămașa pe drum, împiedicându-mă ca monstrul lui Frankenstein urmărit de furcile sătenilor. Am făcut ghem grămada lipicioasă de haine și am aruncat-o pe fundul căzii, și am răsucit la maximum robinetul de apă fierbinte, pârâiașe rozalii mi se furișau sub picioare, m-am frecat cu gelul de duș până când am ajuns să miros ca o coroană mortuară și simțeam că pielea îmi luase foc.

Cămașa era pierdută: pete maronii rămăseseră încolăcite sau rășchirate pe guler chiar și după ce apa din cadă curgea deja curată. Lăsând-o să se înmoaie, am examinat fularul și sacoul – mânjit de sânge, deși prea închis la culoare ca să se vadă limpede – și apoi, întorcându-l cu partea dreaptă în afară, cât am putut de grijuliu, pardesiul (de ce mă dusesem în cel din păr de cămilă la petrecere? De ce nu-l luasem pe cel bleumarin?) Unul dintre revere era doar puțin pătat, celălalt, foarte rău. Pata vișiniu-închis părea cumva vie, stridentă, cu o energie care mă proiectă instantaneu înapoi în momentul împușcăturii: reculul pistolului, explozia, traiectoria stropilor de sânge. Am vârât-o sub robinetul chiuvetei, am turnat șampon peste ea și am frecat-o cât am putut cu o perie de pantofi din dulap; iar după ce șamponul s-a terminat, și gelul de baie de asemenea, am frecat stofa cu săpunul și am tot frecat, ca o servitoare deznădăjduită din povești care, ca să scape de tăierea capului, trebuie să îndeplinească peste noapte o sarcină imposibilă. În cele din urmă, cu mâinile tremurând de oboseală, am apelat la periuța și pasta de dinți direct din tub, care, în mod ciudat, au funcționat mai bine decât orice altceva, dar tot n-au curățat definitiv pata.

În cele din urmă, am renunțat, căci totul părea zadarnic, și am atârnat paltonul să se scurgă în cadă: stafia leoarcă de apă a domnului Pavlikovsky. Avusesem grijă să nu pătez prosoapele cu sânge; cu hârtie de toaletă, pe care o făceam ghemotoc și o aruncam în closet o dată la câteva secunde, am șters meticulos dârele și stropii ruginii de pe gresie. Am curățat chitul dintre plăci cu periuța de dinți. Albe ca la spital. Pereții acoperiți cu oglinzi sclipeau. O multitudine de reflexii ale singurătății. Am continuat să frec multă vreme după ce și ultima umbră de roz dispăruse, clătind și spălând la nesfârșit prosoapele pe care le pătasem și din care curgea încă o apă dubioasă, și apoi, atât de obosit încât abia mă mai țineam pe picioare, am intrat din nou în duș, sub un jet de apă atât de fierbinte încât abia îl puteam suporta, și m-am frecat din nou din cap până-n picioare, încleindu-mi săpunul în păr și lăcrimând din pricina clăbucului care-mi curgea în ochi.

15

Mă trezi, după un timp nedefinit, soneria de la ușă, care mă făcu să sar din pat ca ars. Așternutul era mototolit și umed de transpirație, iar jaluzelele erau trase până jos, încât nu-mi dădeam seama cât e ceasul, ba nici măcar dacă era zi sau noapte. Eram încă pe jumătate adormit. Punându-mi în grabă halatul, crăpând ușa închisă cu lanț, am spus:

― Boris?

O femeie în uniformă, cu fața transpirată.

― Pentru spălătorie, domnule.

― Poftim?

― De la recepție, domnule. Mi s-a spus că aveți lucruri de dat la spălat în dimineața aceasta.

― Ăăă... Am privit în jos, la mânerul ușii. Cum de uitasem să pun semnul cu „Nu deranjați!“ după tot ce se întâmplase? Așteptați puțin!

Am scos din geantă cămașa pe care o purtasem la petrecerea organizată de Anne – cea despre care Boris spusese că nu era suficient de bună pentru întâlnirea cu Grozdan.

― Uitați! am spus, dându-i-o femeii, prin ușă, și apoi: Stați puțin!

Haina de la costum. Fularul. Amândouă negre. Să îndrăznesc? Arătau amândouă jalnic și umede la atingere, dar, când am aprins lampa de birou și le-am examinat în amănunt – cu ochelarii pe nas, la câțiva centimetri de stofă, așa cum învățasem de la Hobie – n-am descoperit nici o urmă de sânge. Cu o bucată de șervețel alb, am tamponat materialul în mai multe locuri ca să văd dacă ieșea ceva roz. Ieșea, dar foarte, foarte vag.

Femeia aștepta încă și, într-un fel, a fost o ușurare să trebuiască să mă grăbesc: o decizie rapidă, fără șovăială. Am scos din buzunare portofelul, oxycontinul – jilav, dar, în mod miraculos, intact – pe care îl luasem la mine înainte de a pleca la petrecere (Îmi imaginasem vreodată că aveam să fiu recunoscător pentru că se dizolva atât de greu? Nu.) și plicul translucid și gros al lui Boris, apoi i-am înmânat spălătoresei costumul și fularul.

După ce am închis ușa, am fost inundat de o senzație de ușurare. Dar, nici un minut mai târziu, un murmur de îngrijorare mi s-a strecurat în suflet, care, în câteva clipe, s-a transformat într-un țipăt. Judecată pripită. Nebunie. Unde îmi fuseseră mințile?

M-am întins pe pat. M-am ridicat. M-am întins din nou și am încercat să adorm. Apoi m-am ridicat în șezut și, într-o furie somnambulă, incapabil să mă stăpânesc, am format numărul de la recepție.

― Da, domnule Decker, bună dimineața!

― Hm... am închis ochii cât am putut de strâns; de ce plătisem camera cu cartea de credit? Voiam să vă întreb... Tocmai am trimis un costum la spălătorie. Mai este în hotel?

― Poftim?

― Ați