― Le trimitem la o firmă, domnule. O companie de încredere.

― Puteți să verificați cumva dacă au fost deja trimise? Tocmai mi-am dat seama că am nevoie de costum pentru un eveniment din seara aceasta.

― Verific imediat, domnule. Așteptați puțin!

Am așteptat, deznădăjduit, cu ochii ațintiți asupra punguței cu heroină de pe noptieră, ștampilată cu un craniu în culorile curcubeului și cu cuvintele „DUPĂ PETRECERE“. Recepționerul se întoarse în câteva clipe.

― La ce oră veți avea nevoie de costum, domnule?

― Devreme.

― Mă tem că a plecat deja. Camionul a ieșit nu de mult. Dar curățătoria ne trimite totul înapoi în aceeași zi. Până după-amiază la cinci îl aveți înapoi. Mai aveți vreo întrebare, domnule? adăugă, în liniștea care urmă.

16

Boris avusese dreptate în privința purității prafului – era de un alb sclipitor, și o grămăjoară minusculă mă lăsă doar pe jumătate conștient, așa încât, pentru un interval neclar, am plutit liniștit, împăcat, la marginea morții. Orașe, veacuri. Oscilam printre momente lente, încântătoare, cu jaluzelele trase, nori de vise goale și umbre schimbătoare, o nemișcare ca a superbelor prăzi de vânătoare ale lui Jan Weenix446, păsări moarte cu pene pătate de sânge spânzurate de câte un picior, și, în acel pâlpâit de conștiință care-mi mai rămăsese, am simțit că înțeleg grandoarea secretă a morții, toată cunoașterea ascunsă omenirii până în ultima clipă: nici o durere, nici o teamă, o detașare sublimă, întins pe catafalc ca pe o barjă a morții și dispărând treptat în imensitatea somptuoasă ca un împărat, purtat departe, mai departe, observând siluetele mărunte viermuind pe țărm, eliberat de toate vechile meschinării omenești ale dragostei, fricii, suferinței și morții.

Când țârâitul soneriei îmi pătrunse, sfredelitor, în lumea visului, câteva ore mai târziu – ar fi putut fi secole pentru mine – nici n-am clipit măcar. M-am ridicat afabil din pat – legănându-mă fericit prin aer, sprijinindu-mă de mobilă până la ușă și i-am zâmbit fetei din prag: blondă, cu o înfățișare timidă, întinzându-mi hainele învelite în plastic.

― Costumul dumneavoastră, domnule Decker. Așa cum făceau – sau păreau să facă – toți olandezii, îmi pronunța numele de familie „Decca“, ca în Decca Mitford, o cunoscută de pe vremuri a doamnei DeFrees. Scuzele noastre.

― Poftim?

― Sper că nu v-am încurcat.

Fermecători ochii aceia albaștri! Avea un accent delicios.

― Poftim?

― Vi-l promiseserăm pentru ora cinci. Colegii de la recepție mi-au spus că nu va fi trecut pe nota de plată.

― A, nici o problemă, am spus, întrebându-mă dacă era cazul să-i dau un bacșiș, dându-mi seama că banii, ca și număratul, ar fi fost un subiect prea complicat ca să mă pot gândi la el, și apoi, închizând ușa, lăsând hainele să cadă la picioarele patului și pășind șovăielnic către noptieră, m-am uitat la ceasul lui Gyuri: șase douăzeci, ceea ce m-a făcut să zâmbesc. Numai gândul grijilor chinuitoare de care mă salvase coca – o oră și douăzeci de minute de agonie, în care aș fi sunat probabil înnebunit la recepție, mi-aș fi imaginat numai polițiști la parter – m-am simțit inundat de o seninătate brahmanică. A-ți face griji, ce irosire! Toate cărțile sfinte aveau dreptate. În mod cert, „grijile“ erau însemnul unei ființe primitive, neevoluate spiritual. Oare din Yeats era versul acela despre înțelepții chinezi amuzați?

„Toate decad și sunt ‘nălțate iară“. „Ochi ce sclipesc, bătrâni.“447

Aceasta era înțelepciunea. Oamenii se înfuriau, plângeau și distrugeau obiecte de veacuri și-și boceau viețile lor mărunte, când... Ce rost avea? Toată această suferință inutilă? „Luați seama la crinii câmpului.“448 De ce-și făceau oamenii griji, de la bun început? Nu fuseserăm noi, ființe conștiente, trimiși pe pământ pentru a fi fericiți, în scurtul timp care ne era dat?

Categoric. Și de aceea nu mă impresionă nicicum scurtul bilet tipărit pe care camerista mi-l strecurase pe sub ușă (Stimate oaspete, am încercat astăzi să facem curățenie în camera dumneavoastră, dar, din păcate, n-am avut acces...), nu am avut nici o jenă să ies în halat pe hol și s-o acostez pe cameristă cu un teanc sinistru de prosoape ude – absolut toate prosoapele din cameră erau îmbibate de apă, îmi înfășurasem paltonul în ele ca să-l storc, unele aveau urme rozalii pe care nu le observasem înainte – prosoape curate? Sigur! A, v-ați uitat cheia înăuntru, domnule? V-ați încuiat pe din afară? Ah, o clipă, vreți să vă dau drumul înăuntru? Și de ce, chiar și după asta, nu m-am gândit de două ori înainte să comand cina în cameră, permițând, indulgent, băiatului de serviciu să intre și să aducă măsuța pe rotile chiar la piciorul patului (supă de roșii, salată, un sendviș, chipsuri, pe care în cea mai mare parte am reușit să le vărs o jumătate de oră mai târziu, cel mai plăcut episod de vomă din lume, atât de amuzant încât mă făcu să râd: uau! Cea mai tare zăpadă pe care o luasem vreodată!), mi-era rău, știam, după ore întregi în haine ude la minus câteva grade mă căptușisem cu febră și frisoane, și totuși eram prea nobil detașat de toate ca să-mi pese. Acesta era corpul omenesc: imperfect, supus bolii. Maladii, dureri. De ce se speriau oamenii atâta de ele? Mi-am pus pe mine toate articolele de îmbrăcăminte pe care le aveam în valiză (două cămăși, un pulover, încă o pereche de pantaloni, două perechi de