șosete) și m-am așezat să beau Coca-cola din minibar și – încă „high“, dar coborând – am șerpuit printre vise vii, intense, cu ochii deschiși: diamante netăiate, insecte negre strălucitoare, un vis extrem de clar cu Andy, ud fleașcă, cu tenișii pleoscăind, lăsând după el în cameră o dâră de apă ceva ciudat la el ceva în neregulă un pic strâmb ce faci Theo?

nu cine știe ce, tu?

nici eu hei am auzit că tu și Kits vă căsătoriți mi-a spus tata

tare

da, tare, doar că noi nu putem să venim, tata are un eveniment la clubul de iahting

ah, mare păcat

și apoi ne duceam undeva împreună eu și Andy cu niște geamantane grele ne duceam cu barca, pe canal, atâta că Andy făcea sub nici o formă nu mă urc în barca asta și eu sigur, te înțeleg foarte bine, așa că am desfăcut barca în bucățele, le-am pus în geanta mea, o căram pe uscat, cu tot cu pânze, ăsta era planul, nu trebuia decât să urmezi canalele și te duceau oriunde ai fi vrut să mergi sau poate exact înapoi de unde porniseși era altceva decât să desfaci o masă sau un scaun iar bucățile erau prea mari ca să încapă în geamantan și era o elice uriașă pe care încercam s-o înghesui la un loc cu hainele mele și Andy era plictisit și stătea deoparte jucând șah cu cineva care nu-mi plăcea cum arată și spuse bun dacă nu poți să planifici lucrurile din timp, va trebui să te descurci pe parcurs

17

M-am trezit brusc, scuturând din cap, cu o senzație de greață și de mâncărime pe tot corpul, ca și cum nenumărate furnici mi-ar fi umblat pe sub piele. Odată cu estomparea efectelor drogului, panica mă cuprinsese de două ori mai puternică, pentru că în mod limpede eram bolnav, aveam febră și transpiram, nu mai puteam nega. După ce m-am împleticit până la baie și am vărsat din nou (de data asta nu o joacă de junker, ci mizeria obișnuită), m-am întors în cameră și m-am uitat lung la costumul și fularul ambalate în plastic de la picioarele patului și m-am gândit, cu un fior, la cât eram de norocos. Totul se sfârșise cu bine (sau poate nu?), dar ar fi putut să fie altfel.

Cu mișcări neîndemânatice, am scos costumul și fularul din plastic – podeaua de sub mine se balansa amorțită, ca o punte de corabie, silindu-mă să mă sprijin de pereți ca să mă echilibrez –, m-am întins după ochelari și m-am așezat pe pat ca să le examinez în lumină. Stofa era prea neagră. Am văzut pete – și apoi n-am mai văzut. Ochii încă nu-mi funcționau pe de-a-ntregul corect. Poate era un șiretlic – poate dacă aș fi coborât la recepție, i-aș fi găsit pe polițiști așteptându-mă, dar nu, am împins gândul cât mai adânc înapoi, era ridicol. Ar fi reținut hainele dacă ar fi găsit ceva suspicios pe ele, nu? Cu siguranță nu mi le-ar fi adus curățate și călcate.

Eram încă pe jumătate în afara lumii, nu eram încă eu însumi. Visul despre barcă se infiltrase cumva în realitate și infectase camera de hotel, așa încât era o cameră, dar era totodată o cabină de vapor: dulapuri încastrate în perete (deasupra patului și sub streașină), frumos ornamentate cu butoane de metal și emailate până luceau ca o vopsea nouă de corabie. Dulgherie de corabie; puntea legănându-se și, afară, apa neagră a canalului pleoscăind pe pereții navei. Delir: fără ancoră, în derivă. Afară, ceața era groasă, nici o boare de vânt, felinarele izbuteau să împrăștie o lumină ca cenușa, nemișcată, difuză, spectrală, estompată și neclară ca un abur.

Mâncărime necontenită. Pielea mă ardea. Greață și o durere de cap insuportabilă. Cu cât efectul drogului era mai somptuos, cu atât tortura – fizică și psihică – era apoi profundă când acesta dispărea. Mă întorsesem la bucata care sărise din fruntea lui Martin, doar că la un nivel mai intim, aproape înăuntrul ei, simțindu-i fiecare puls și picătură împroșcată, și, încă mai rău, un punct de îngheț mai profund – tabloul, dispărut. Paltonul pătat de sânge, picioarele puștanului care fugise. Beznă. Dezastru. Nu exista milă pentru ființele umane prizoniere ale biologiei: trăiam o vreme, ne vânzoleam puțin și apoi muream, putrezeam în pământ ca gunoiul. Timpul ne distrugea curând. Dar distrugerea sau pierderea unui obiect fără moarte – ruperea unor legături mai puternice decât cele trecătoare – era o decuplare metafizică aparte, o nuanță nouă, neașteptată, de disperare.

Tata la masa de bacara, în miezul nopții, în aerul condiționat. „Există întotdeauna ceva mai mult în lucruri, un nivel ascuns.“ Norocul în tonalitățile și manifestările sale întunecate. Consultând stelele, așteptând să ponteze când Mercur era retrograd, căutând o cunoaștere dincolo de cunoscut. Negrul era culoarea lui norocoasă, nouă – numărul norocos. Încă un rând, amice! „Există o schemă a lucrurilor, și noi facem parte din ea.“ Și totuși, dacă râcâiai prea adânc după ideea aceasta de schemă universală (lucru pe care, după toate probabilitățile, tata nu se chinuise niciodată să-l facă), dădeai de un gol atât de întunecat, încât desființa, categoric, nu doar orice întruchipare posibilă a luminii, ci și însăși noțiunea ei.

427 „Salut! Mă numesc Anatoli“ (în limba rusă în original).

428 „Îmi pare bine“ (în limba rusă în original).