de oricine; există gesturi, mişcări ce nu pot fi executate decât de personaje consacrate. Dacă sacrificiul vedic a avut o asemenea eficienţă, dacă, după mitologie, el ar fi fost mai degrabă creatorul zeilor decît un mijloc de a le câştiga favorurile, lucrul s-a datorat faptului că el poseda puteri comparabile doar cu ale fiinţelor celor mai sacre. Deci noţiunea de lucru sacru nu se referă la o clasă de lucruri precizată o dată pentru totdeauna; sfera sa de cuprindere este foarte diferită de la o religie la alta. Iată de ce budismul este o religie: în afară de zei, el admite şi existenţa lucrurilor sacre, cum ar fi cele patru adevăruri sfinte şi practicile care derivă din ele“; în Émile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, Polirom, Iaşi, 1995, p. 45.

974 Vezi pp. 21-31.

975 Vezi aici Douglas Allen, „L’analyse phénoménologique de l’expérience religieuse“, în Mircea Eliade, Les Cahiers de L’Herne, no. 33, 1978, pp. 128-138.

976 Ibid., p. 35.

977 Ibid., p. 45.

978 Ibid., p. 46.

979 Pentru istoricul abordărilor fenomenologice şi pentru arheologia descoperirii experienţei universale a religiei, vezi James L. Cox, A Guide to Phenomenology of Religion, Key Figures, Formative Influences and Subsequent Debates,T&T Clark International, London, 2006, capitolul 2, The universal experience of religion in Ritschilian theology, pp. 35-66. Vezi aici şi excelentul studiu al lui Natale Spineto despre relaţia dintre Pettazzoni şi Eliade: „Fenomenologie şi istoricism: dezbaterea dintre Mircea Eliade şi Raffaele Pettazzoni“, în Natale Spineto, Mircea Eliade - istoric al religiilor, ed.cit., pp. 99-140. Influenţa lui Pettazzoni este constitutivă pentru formarea hermeneuticii eliadiane, iar, mai târziu, dezbaterea dintre cele două orientări va fi utilă pentru precizarea sensului hermeneuticii sale în faţa criticilor apărute odată cu apariţia Tratatului. Demonstraţia lui N. Spineto este importantă şi utilă pentru arheologia conceptului de hermeneutică eliadiană.

980 Pentru Durkheim sacrul şi profanul sunt două entităţi complet eterogene: „Dar dacă analiza pur ierarhică este o metodă prea generală şi prea imprecisă, nu ne rămâne, pentru a delimita sacrul de profan, decât eterogenitatea lor; această eterogenitate este suficientă pentru a caracteriza clasificarea lucrurilor şi a o deosebi de oricare alta prin ce are ea deosebit: este absolută. Nu există în istoria gîndirii umane un alt exemplu de categorii de lucruri atît de diferite, atît de diametral opuse“, Émile Durkheim, op.cit. p. 47.

981 Mircea Eliade, op.cit., p. 46.

982 Ibid., p. 46.

983 Vezi aici poziţia lui Ernesto de Martino, care va inra în polemică cu Eliade asupra sensului istoriei religiilor, a definirii obiectului şi metodelor sale. De Martino publică în 1957 un studiu important în care îşi precizează punctele de vedere şi imperativele metodologice. Pentru de Martino, istoria religiilor trebuie să „risolvere senza residuo in ragioni umane ciò che nell’esperienza religiose in atto appervero ragioni numinose. La esperienza religiose in atto vive in un sua propria limitazione, che è il rapporto col nume, quale che sia questo nume e quale che sia questo eaporto: la conscienza storica della vita religiosa è la ricostruzione del come e del perché umani si generarono nel quadro di una determinata civiltà religiosa proprio quel nume e proprio quel rapporto. Con ciò la storia delle religioni entra in un non componibile disidio con la teologia, fondata invece sull’opposta persuasione che all’inizio del processo ierogenetico non sia l’uomo storico, ma Dio“, „Storicismo e irrazionalismo nella storia delle religioni“, în Ernesto de Martino, Scritti minori su religioni, marxismo e psicoanalisi, a cura di Roberto Altamura e Patrizia Ferreti, Nuove Edizioni Romane, 1993, p. 128.

984 Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Humanitas, Buc., 1992.

985 Mircea Eliade, op.cit., p. 13.

986 De la Rudolf Otto Eliade a preluat lucruri esenţiale pentru definirea categoriei sacrului. Celebra sa definire a sacrului ca element în structura conştiinţei umane, nu doar un stadiu în istoria conştiinţei umane, este de clară provenienţă otto-niană. În capitolul 17 din Das Heilige, folosind comparaţia cu