minute de când Dorneanu nu găsea cuvinte şi culori să zugrăvească generozitatea şi delicateţea lui Ionescu. Şi acum, dintr-o dată, fără jenă, simplu, cu o naturaleţe deconcertantă, aproape că-l înjura.

— Parcă tu ai stil! se îndoi inginerul cu bun simţ. Rumegi bucatele mortului şi-l bârfeşti:

—Fan-tas-tic! se holbă Dorneanu, izbindu-şi palmele. Fantastic! Acum erau chiftelele pe masă. Ce naiba, doar nu-s beat, şi se ciupi ostentativ de braţe. Care-i misterul?

Pandele suflă:

— St! Nu fa scandal!

— Sunt de acord, dar fă-mă să înţeleg misterul.

— Asta-i. Aşa o fi Mircea, Dumnezeu să-l odihnească. Strângător şi pe lumea ailaltă.

Dorneanu îl măsură ironic:

— Ai mai auzit tu de cazuri din astea?

— Nu, mărturisi inginerul.

Fetiţa care o ajuta pe doamna Ionescu începu să strângă masa, farfuriile şi tacâmurile, platourile goale.

Dorneanu se uită după ea fluierând a pagubă.

Recapitulă, ridicând câte un deget:

Chiftele, ţâri, telemea de paişpe şi marşul! Ura şi la gară! Ce să mai discutăm? Mitocanul se cunoaşte şi când moare.

— Crezi că a trecut meniul în testament? se interesă încet Pandele.

— Cât era de neam prost şi zgârâie-brânză...

Fata se întoarse, aducând o farfurie uriaşă cu plăcinte.

— Fetiţo, adu-ne o sticlă de vin! dispuse Marin cu limba împleticită.

— De unde?! se miră fata. S-a terminat.

— Parastas de calici, suspină Sachelarie.

— Totdeauna şi-a mâncat de sub unghie, îşi aminti Dorneanu.

— Nu te ierta nici de cinci bani. Cică dacă nu-i ai te dă jos din tramvai.

— Ascultaţi-mă pe mine! Asta ţine acum visteria lui Sân' Petru...

Pandele se ridică:

— Mă duc eu pe la bucătărie, poate mai găsesc ceva. Dorneanu îmi făcu cu ochiul:

— S-a dus după madam Ionescu, Dacă n-ajunge şi ăsta la cimitir, mare minune.

— Ce vrei să spui? l-am întrebat.

Dorneanu râse încetişor:

— Cândva, nu foarte de mult, amicul Pandele i-a declarat Elvirei Io-nescu că de dragul ei ar fi în stare să facă moarte de om.

— De unde ştii?

— I-a trimis ea o epistolă decentă şi foarte " honnête femme"{1}, de altfel în care, referindu-se la declaraţia inginerului, bate câmpii pe patru pagini despre prietenia pe care i-o poate acorda, titularul inimii fiind, pasă-mi-te, ipochimenul de Ionescu.

— Când s-au întâmplat toate acestea?

— Înainte de-a pleca la "Dor de munte". Pandele păstra scrisoarea la el. În dreptul inimii, mai adăugă ironic Dorneanu.

— Ţi-a citit-o şi dumitale?

— Aş! Înseamnă că habar n-ai ce-i aia sentiment delicat. Am dat eu peste ea întâmplător la cabană. O ţinea în portefeuille.

Mi-l amintii pe Pandele acolo, pe marginea prăpastiei, contemplând bucăţelele de hârtie alungate de vânt.

Inginerul se întoarse la masă cu un aer plouat. Dorneanu îl observă cu coada ochiului, dar se abţinu de la orice comentariu.

Între timp, oaspeţii, ameţiţi, începură să fredoneze cu ochii înlăcri-maţi, dar cu dispoziţie evidentă: "O, tu, ce eşti pierdută în neagra veşnicie". De fapt se organiză un cor în care o parte din comeseni susţineau un fel de fond muzical, mârâind pe nas cu buzele strânse.

Mi-am luat rămas bun de la doamna Ionescu care, în bucătărie, cu mânecile suflecate lângă un maldăr de vase murdare, privea în gol, fără expresie, căzută parcă în transă.

— Cum a putut? mă întrebă ea cu ochii îngheţaţi, fără să întoarcă capul.

— Cine?

— El! Cum a putut să vină? Azi! Aici! Cum?

— De fapt ce ştiţi dumneavoastră, doamnă? Repet o întrebare pe care v-am mai pus-o. Mă privi cu mânie rece, stăpânită.

— Nimic, domnule căpitan. Vorbeam şi eu aşa.

Părăsii casa familiei Ionescu. Înăuntru rămaseră cei patru prieteni. Unul singur era criminalul. Ceilalţi erau simpli pioni manipulaţi asemenea unor păpuşi neînsufleţite şi docile sau lângă pulpana cărora se manipula cu abilitate diabolică.

În stradă am întors capul. Nu mi-am putut stăpâni un fior. La una din ferestre, "el", palid, cu ochii lucizi, mă privea.

 

 

Capitolul XVI

"OMUL ŞI UMBRA"

 

Soarele pătrundea timid prin ferestrele largi ale biroului.

În anul acela, toamna întârziase mult deasupra oraşului, vopsind cu rugină străzi şi bulevarde, parcurile şi coşurile ţigăncilor. Bucureştenii, mai puţin gălăgioşi (în anotimpul rece, acustica oraşului pierde considerabil în intensitate), cu mină de elevi în prima zi de şcoală, afişau cele dintâi revere înguste, care alături de cocurile "turn" constituiau ultima noutate în materie de modă.

Comentam înălţimea exagerată a coafurilor feminine cu căpitanul Voi-cu şi-l necăjeam, argumentând pozitiv.

Voicu, încercând, ca toţi oamenii scunzi, stupide complexe de inferioritate, îmi demonstra conştiincios şi ştiinţific aspectele inestetice şi nesănătoase ale edificiilor capilare.

Urmăream distrat firele de praf zburdând în soare şi-l aţâţam din când în când cu câte o replică. (Voicu explica acum detailat părţile componente ale firului de păr, lansându-se în triste profeţii.)

— Astea le ştii de la "Sfatul medicului"?

— Te credeam om serios, domnule! mă compătimi Voicu, şi cu aer decepţionat se cufundă între paginile unui dosar.

Intră ofiţerul de serviciu, anunţându-l pe locotenentul Dornea. Îi făcui semn să-şi înceapă raportul. Vorbea neobişnuit de tare, şi, neavizat fiind, puteai crede auzindu-l dintr-o cameră vecină că e furios şi pus pe scandal. Mai târziu te obişnuieşti.

Nu-l văzusem de câteva zile şi eram nerăbdător să-l ascult.

Îşi scoase o notiţă din buzunar şi-mi raportă telegrafic:

 

15 noiembrie

Ora 16,00: Persoana a ieşit de la Institut, a intrat la Expres-Lido, unde a luat masa, apoi s-a dus direct acasă. N-a discutat cu nimeni pe parcurs, n-a salutat pe nimeni. Probabil că a dormit vreo două ceasuri. A aprins lumina abia la ora 18,30.

Ora 19,00: S-a dus la croitor (Cooperativa de îmbrăcăminte din staţia Italiană), unde a întârziat trei sferturi de oră.

Ora 20,30: A intrat la cinematograful "Capitol" de pe bulevard. N-a stat la coadă la bilete.

Ora 23,00: S-a întors acasă pe jos. N-a părăsit locuinţa decât dimineaţă, când s-a dus la slujbă.

 

16 noiembrie

Ora 16,30: A luat masa la restaurantul "Postăvarul".

Ora 17-19: S-a plimbat pe Calea Victoriei privind vitrinele; a intrat prin magazine. Şi-a cumpărat o pereche de pantofi de la "Romarta".

Ora 19,30: A cinat la "Berăria Central" din piaţa Sf. Gheorghe. Autobuzul 37 l-a dus până acasă.

 

Terminând de citit, Dornea tăcu pentru câteva clipe.

— Până aici, nimic interesant, am comentat.

— Nimic, tovarăşe căpitan. În schimb, ieri...

Şi Dornea începu să povestească pe îndelete.

— A plecat de acasă la ora 18. Părea grăbit şi am crezut la un moment dat că o să urce în 17,