sosit în staţie chiar atunci. A avut o scurtă ezitare, dar pesemne s-a răzgândit. Şi-a cumpărat "Informaţia Bucureştiului" de la un vânzător de ziare ambulant. Şi acum începe comedia...

Dornea lăsă "suspens", calculându-şi artistic pauza.

— Zi! l-am îmbiat amuzat.

— Mai întâi şi-a împăturit cu grijă ziarul şi l-a băgat în buzunar, ca unul care-şi citeşte gazeta acasă, sub plapumă, înainte de culcare. După vreo două sute de metri, ocheşte un coş de gunoi agăţat de un stâlp şi când ajunge în dreptul lui scoate jurnalul din buzunar şi-l zvârle înăuntru. Mai face câţiva paşi şi se opreşte, aşteptând schimbarea semaforului, ca să poată traversa.

— Cum ai procedat?

Dornea raporta înfierbântat, retrăind intens filmul celor relatate.

— "Persoana e ingenioasă", mi-am zis. Găseam că procedeul e inteligent şi grosolan în acelaşi timp. Grosolan, pentru că e greu de justificat gestul, când ai cumpărat gazeta doar cu zece minute înainte şi nici măcar n-ai răsfoit-o. Dar tocmai în asta, am conchis, rezidă şi abilitatea cursei, pentru că este imposibil să nu stârneşti astfel curiozitatea urmăritorilor, atent să sesizeze semnificaţia fiecărei mişcări.

— În consecinţă.

— În consecinţă, am trecut pe lângă coş ignorându-l, mai ales că individul care se angaja intenţionat în traversare putea trage cu coada ochiului, traficul aglomerat impunând oarecare aşteptare pe marginea trotuarului. În afară de aceasta, locotenentul Dănilă, conform dispoziţiilor dumneavoastră, era în spatele meu ca o a doua "umbră" permanentă. El avea să stabilească ce e cu gazeta.

— Da, cred că ai judecat bine.

— Staţi să vedeţi, se repezi Dornea, figura mare acum urmează. Abia trec de coş, şi un moşneag prăpădit, numai zdrenţe, îşi vâră mâna înăuntru până la cot, scoate ziarul şi pleacă tacticos.

— Interesant!

— Ca să fiu sincer, m-am cam enervat. Existau două ipoteze: Ori jurnalul avea într-adevăr o destinaţie (parolă sau mesaj) şi deci bătrânul făcea parte dintr-o bandă (cu riscul ca moşneagul, parcurgând un anumit traseu stabilit anterior, să mă fi detectat, ba să-l fi detectat chiar şi pe Dănilă), ori pur şi simplu întâmplarea ne juca o festă de mare umor. Bătrânul, vrând să economisească 30 de bani, ridicase gazeta aruncată la gunoi de către un cetăţean oarecare. Nici una din ipoteze nu mă încânta. Prima, nu mai e cazul s-o dezvolt. În cea de-a doua (ipoteza bătrânului econom) urmăritul dobândea în mod stupid convingerea că e "filat". Dornea adăugă cu sinceritate: Mi-am dorit din toată inima ca individul să fie atât de deştept, încât să realizeze coincidenţa, că moşneagul nu este, nu poate fi lucrător de miliţie. La urma urmelor, era o chestiune elementară. Un lucrător de miliţie ar fi aşteptat să vadă cui îi e adresat "mesajul", şi nu s-ar fi grăbit să-l ridice înainte de a-i fi cunoscut destinatarul, eventuală verigă într-o eventuală bandă:

— Ba, am rostit pe gânduri, să sperăm că este atât de deştept. Pe urmă?

— Semaforul şi-a schimbat culoarea, şi am traversat. În faţa unui magazin cu încălţăminte ortopedică a zăbovit trei minute. Când, la rândul meu, am trecut prin dreptul cooperativei, mi-am dat seama că orice comu-nicare prin gest cu interiorul era imposibilă. Vitrina era strâmtă, iar exponatele sunt etalate pe un fond de placaj care împiedică orice privire dinăuntru sau dinafară.

— Cel mult, am sugerat, felul în care produsele erau dispuse în vitrină să fi conţinut vreo comunicare. O anumită pereche de pantofi, prestabilită, aranjată la stânga ori la dreapta de exemplu, poate să însemne ceva, în virtutea unei înţelegeri. Să te interesezi cine lucrează acolo. Continuă!

— A coborât fără grabă Bulevardul Republicii. Trebuie să vă spun, tovarăşe căpitan, că n-a întors capul o singură dată, n-a uzat de nici un tertip ca să-şi verifice spatele: nici şireturi desfăcute, nici ţigări aprinse prin ganguri care îngăduie căutături iscoditoare în lături, nici priviri golăneşti aruncate peste umăr picioarelor unei femei frumoase.

— Îngrijorător.

Dornea se foi pe scaun.

— De la Universitate, am luat-o spre Sala Dalles. După Sabena, a cotit-o brusc într-o curte interioară care, îngustându-se într-un gang, dă în strada Vasile Conta. Cred că i-am sesizat intenţia. Dacă mă grăbeam, m-ar fi aşteptat desigur la ieşirea din gang şi m-aş fi desconspirat. Întârziind, îi pierdeam urma. Mi-am scos bascul, am ridicat gulerul pardesiului, şi, încercând un mers nou puteam păcăli o privire superficială, m-am strecurat pe lângă o pereche mai în vârstă, care traversa pasajul.

Am avut timp să-l văd pe individ urcând treptele Complexului şi dis-părând într-unul din blocuri. La ce etaj nu ştiu. Când am intrat în hol, ascensorul cobora chemat de o femeie. Am predat urmărirea sergentului- major Stoichiţă. Persoana n-a părăsit blocul până azi-dimineaţă, când s-a dus direct la serviciu.

— Şi locotenentul Dănilă?

— Dănilă a luat urma moşului. După ce l-a plimbat pe la vreo treizeci de coşuri de gunoi, colecţionând cele mai jalnice obiecte, bătrânul s-a dus acasă, în Pantelimon. Un amărât pe care-l ştie tot cartierul. N-are familie, bea de stinge şi nu pierde nici un parastas. Bellu e „fieful" lui. Personal, consider că n-are nici un amestec în afacerea asta...

Care să fi fost semnificaţia ziarului acela blestemat? Mesaj? Truc? Capriciu? Gest inconştient? Greu de presupus.

Existenţa unui complice nu era exclusă. În acest caz, aruncarea unei gazete, mai bine-zis a unei anumite gazete („Informaţia Bucureştiului.") într-un anumit coş de gunoi, într-o anumită zi, la o anumită oră etc. dobândea valoare de mesaj.

Cine era destinatarul? Criminalul înnoptase într-un bloc de pe Vasile Conta, deci nu acasă. Un complice (al câtelea?), ori un al doilea cotlon, refugiu încă nedepistat de oamenii noştri?

 

 

Capitolul XVII

UN CONCERT NEOBIŞNUIT

 

Dornea îmi prezentă al doilea raport:

— L-am aşteptat în cofetăria din faţa I.D.G.H.I.B.-ului aproape două ore. A întârziat din cauza unei şedinţe. (Cu acest prilej Dornea consumase mi-a povestit ulterior douăsprezece sonde de oranjadă, exasperând personalul unităţii şi stimulând pariuri.) Lângă debitul de ţigări din apropiere a staţionat tot timpul un Fiat 1500 alb, aparţinând unui corp diplomatic. La volan, un individ cu ochelari negri răsfoia distrat un magazin ilustrat. Nu i-aş fi acordat vreo importanţă, dar m-a pus pe gânduri faptul că exact în momentul în care omul nostru a ieşit pe poarta instituţiei şi diplomatul a pornit maşina.

— O coincidenţă poate,