— Aşa cred, fu de acord Dornea. Pentru orice eventualitate, mi-am notat numărul turismului.

Îmi întinse o foaie smulsă dintr-un blocnotes.

— Să-i rugăm pe băieţii de la evidenţă să vadă ce-i cu el. Continuă!

— Persoana a luat-o agale pe Magheru. De la o Ţigăncuşă a cumpărat nişte ghiocei, tocmindu-se cu chef câteva minute. Să juri că ai de-a face cu un tip cumsecade, ieşit de la slujbă şi nu prea grăbit să ajungă acasă, comentă Dornea. Masa a luat-o la Lacto-barul de lângă cinematograful Republica. Din fericire, s-a aşezat chiar lângă vitrină. M-am amestecat deci printre ceilalţi amatori la un bilet în plus. După jumătate de ceas a ieşit din Expres. În Piaţa Palatului, cuprins de o hotărâre bruscă, a grăbit pasul, coborând aproape în fugă pe Ştirbei Vodă. S-a oprit abia în Cişmigiu. Dornea îşi umplu un pahar cu apă. În parc era puţină lume. Rar câte un trecător, cu drum probabil cotidian, câţiva pensionari aruncând priviri îngrijorate spre cerul mohorât. Omul nostru a întins un jurnal pe scândurile jilave ale unei bănci şi s-a aşezat privind ţintă înainte. M-am postat după cotul pe care îl face şirul de scaune, ascuns de trunchiul unui salcâm. Individul a fumat două ţigări şi tacticos, de parcă gestul lui ar fi fost cum nu se poate mai firesc, a scos din buzunar o muzicuţă şi a început să cânte. Aici Dornea repetă fără să-şi dea seama stupefacţia pe care o încercase în parc. A cântat exact trei minute şi jumătate copacilor, băncilor pustii şi statuilor o melodie fistichie pe care n-am auzit-o în viaţa mea. Mă întrebam dacă n-a înnebunit subit. În jur nu era nimeni.

— Chiar nimeni?

— Nimeni, tovarăşe căpitan. Adică mai încolo, pe o alee vecină, cumva oblică, o femeie privea neclintită lacul. Nu părea să fi băgat ceva în seamă, poate nici nu ajunsese până la ea straniul concert.

— Cel puţin din curiozitate ar fi trebuit să întoarcă capul. La cât ai apreciat distanţa care îi despărţea?

— Aproximativ o sută de metri.

— Cum arăta?

— Nimic deosebit, tovarăşe căpitan. Cam la cincizeci de ani, modest îmbrăcată, cu o basma verde.

— Dacă era cârnă şi cu picioare frumoase, era desigur mai interesantă, am insinuat.

— Distanţa era prea mare ca să sesizez asemenea amănunte.

— Ei, şi cum s-a terminat?

Dornea îşi ridică nedumerit sprâncenele

— Omul s-a sculat, a cotit pe câteva alei şi în faţă la "Spicul" a făcut semn unui getax care l-a dus până acasă. Din stradă l-am văzut trăgând perdelele la ferestre.

— Concluzia dumitale?

Dornea tăcu. Nu puteam scăpa de obsesia unui gând: Individul îşi bătea joc de noi.

*

Situată pe colţ la întretăierea Căii Victoriei cu strada Nuferilor, bodega Codlea a intrat în competiţie cu cele mai căutate restaurante din Bucureşti. Motivul? Aici se poate bea o sticlă de vin fără a fi nevoit să cheltuieşti a doua zi trei lei pentru antinevralgice.

Curiozitatea m-a îndemnat să intru. Din păcate, tocmai atunci "vinul cel bun" se isprăvise, aşa că am cerut o ţuică.

Sorbeam cu înghiţituri mici la "botul calului" (pentru cei grăbiţi responsabilul montase în perete o policioară îngustă şi lungă), când uşa se deschise făcând loc unui grup de petrecăreţi. Am recunoscut pe cei patru prieteni de la cabană.

Pandele mă observă primul:

— Ia te uită! Vorbeşti de lup şi lupul... după uşă.

— Qui s'aime se rencontre, {1} decretă Dorneanu.

Întinzându-mi mâna cu obişnuitul său gest regal. Marin, beat ca de obicei, îşi schimonosi trăsăturile; semn că încearcă să-mi zâmbească.

Sachelarie se grăbi să dea unele explicaţii la proverbul lui Pandele.

— Într-adevăr, chiar adineauri vorbeam de dumneata.

— Foarte încântat. Şi cu ce ocazie, mă rog?

— Ocazie? Ne jigneşti! De cei dragi îţi aminteşti întotdeauna pentru simplul motiv că nu-i poţi uita niciodată.

Pandele ţinea morţiş să mă încredinţeze că a rămas acelaşi.

Nici Dorneanu nu se schimbase

— Honni soit qui mal y pense!{2} Hai să bem ceva. Şi imprimându-şi vocii un timbru baritonal, comandă: Băiete! O sticlă de borvis.

Sachelarie aprecie repede conţinutul paharului meu:

— Tot ţuică? Înseamnă că ai rămas la aceleaşi bune obiceiuri.

Marin se hotărî să deschidă gura

— Mai înseamnă că dumnealui e perseverent, de o perseverenţă învecinată cu încăpăţânarea... Greşesc, căpitane?

N-am apucat să-i răspund. Ceilalţi, socotind cele cincisprezece cuvinte rostite de Marin drept un record neobişnuit, se hotărâseră să serbeze evenimentul. Mi-am amintit o scenă asemănătoare petrecută în seara sosirii mele la "Dor de Munte".

Aveam din nou senzaţia că se angajează într-un joc ale cărui reguli nu le cunoşteam.

M-am uitat prin fereastra supraîncărcată de reclame ademenitoare, încercând să ghicesc care dintre trecători e Dornea.

Sachelarie propuse ca în cinstea revederii noastre să bem ţuică. În curând o sticlă de un litru contrasta vizibil alături de apa minerală.

— Unul dintre noi patru va trebui să comită o crimă! Vorbise Pandele, aparent distrat.

Dorneanu bătu repede în lemn:

— Doamne fereşte! Ce-ţi veni, frate?

— Numai aşa, completă Pandele, prietenul nostru, simpaticul căpitan Anghel, se va hotărî să ne acorde oarecare atenţie.

Au izbucnit cu toţii în râs.

— Chiar, făcu Sachelarie, s-ar părea că intenţionat ne ocoleşte.

— Da, da, aşa s-ar părea.

Pentru toţi era clar că prezenţa mea reuşea să stimuleze graiul ex-doctorului. Am recurs la cel mai banal pretext:

— Am o groază de probleme pe cap.

— Ce vorbeşti, domnule? Şi eu care credeam că ai rezolvat misterul chiar acolo, la cabană...

Dorneanu ridică paharul cu apă minerală, sorbi ceremonios şi izbucni dintr-o dată:

— Care mama dracului mi-a turnat ţuică?!! Tu, Sache?

Se cutremura la nesfârşit, de parcă ar fi băut gaz. Ceilalţi râdeau cu lacrimi.

— Uite-aşa ne petrecem timpul făcu Sachelarie într-un târziu o glumă, un pahar, un pocher aşa...

— Apropo, l-am întrebat, cum aţi rezolvat problema celui de al patrulea?

Răspunse Pandele:

— Jucăm cu o mână moartă, până când te vei hotărî dumneata să o înlocuieşti.

O ţigăncuşă intră oferind clienţilor buchete mici de flori. După ce se asigură că e privit îndeajuns, Dorneanu îşi alese cu grijă o garoafă albă, o prinse la butonieră şi cu un gest capabil să sugereze cele mai distinse maniere de la curtea lui Ludovic al XV-lea oferi fetei douăzeci şi cinci de bani. Cum vânzătoarea cerea să i se